Joi, 5 februarie 2009. Bulevardul Republicii din Braşov. Undeva, pe mijlocul străzii, în faţa uşii Parchetului Curţii de Apel Braşov. Un grup dezorganizat de jurnalişti, flancaţi de operatori înţepeniţi cu camera pe umăr, aşteaptă.

Parchetul a anunţat o conferinţă de presă despre ancheta jafului armat. Conferinţa de presă se ţine pe caldarâm. Fie pentru că procurorii vor să trimită un mesaj subliminal – “staţi la distanţă de noi” –, fie pentru că, mai degrabă, comunicatorii habar n-au să gestioneze o situaţie de criză. Purtătorul de cuvânt al Parchetului iese în stradă şi e înconjurat, instantaneu, de camere, microfoane şi jurnalişti. Zice două fraze. Nu spune nimic, nici n-ar putea da vreo informaţie dintr-o anchetă în derulare. Până la urmă, asta ţine de inteligenţa şi de abilitatea comunicatorului, să vândă mass-media o cutie ambalată frumos, deşi goală. Cutia asta n-are nici un ambalaj, aşa că presa pune întrebări. Pe Bdul Republicii oamenii trec în sus şi-n jos, pe lângă “conferinţa de presă”. Cred că şi suspectul nr. 16 ar putea arunca o întrebare, dacă şi-ar dori... A doua zi, ritualul conferinţei de presă la şosea e reluat.

LISTA CU REPROŞURI

În astfel de circumstanţe, nu e de mirare că mass-media încearcă să improvizeze din mers, lansând scenarii (cele mai multe, utopice) despre jaful armat de la casa de schimb valutar. În lipsa informaţiilor oficiale, merg speculaţiile şi ştirile pe surse. Tracasate, sursele “scapă” uneori frânturi de informaţii care n-ar trebui să devină publice. Aici intervine discernământul jurnalistului: “Ce se întâmplă dacă public? Ajut infractorul? Ajut ancheta?”. Rareori însă jurnaliştii au zbateri de conştiinţă, cel mai adesea singura miză este obţinerea unei exclusivităţi. Cu orice risc, prin orice mijloace, oricare ar fi efectele.

Comunicarea defectuoasă în situaţii de criză duce