Imediat după Revoluţia din 1989 s-a simţit nevoia de reformă, iar primul domeniu supus transformărilor a fost cel al educaţiei. De la renunţarea la examene de admitere până la introducerea unor noi probe, schimbarea în sistemul de notare, mai multe drepturi pentru elevi, şcolile particulare, învăţământul acreditat la distanţă şi chiar prin corespondenţă, toate sunt numai câteva dintre câştigurile şcolii româneşti de după '89. Însă, în ultimii ani, o nouă tendinţă prinde contur în sistemul educaţional din România. Cunoscută sub denumirea occidentală de "homeschooling" şi cea românească de "şcoală de acasă", această formă de învăţământ, deşi nu lipsită de interes din partea celor implicaţi - părinţi şi elevi- nu are încă o bază legislativă la noi.

Modelul vine din America unde, de altfel, este popular şi bine implementat. În România, însă, este nevoie nu atât să fie depăşite barierele prejudecăţii, cât , mai ales o bună informare cu privire la învăţământul la domiciliu, la avantajele şi dezavantajele pe care le implică, dar şi o poziţie clară a Ministerului Educaţiei în această privinţă.

Şcoala de acasă, ilegală în România

Legea educaţiei prevede că învăţământul la domiciliu în România este illegal, excepţie făcând cazurile în care copilul cu vârstă şcolară este nedeplasabil. Tot legea prevede ca, în astfel de cazuri, elevul să beneficieze de profesori de specialitate şi psiho-pedagog, orele pe care aceştia le vor efectua la domiciliu fiind incluse în norma didactică.

Condiţiile în care se acordă şcolarizarea la domiciliu, conform Legii învăţământului, sunt următoarele:

Un nou personal pentru activităţi de predare, ca învăţător, profesor de specialitate sau profesor psiho-pedagog.

Şcolarizarea la domiciliu se acordă copiilor, elevilor cu cerinţe educative speciale nedeplasabili, precum şi elevilor d