În 1989, pentru cei din afara Ro­mâ­niei, lucrurile erau clare – schimbările din ţările lagărului socialist veneau din interiorul partidelor.

Disidenţa avea pentru politologi sensul de opoziţie la politica oficială, cu propunerea unor alternanţe şi modificări în programul societal. Apariţia unor nuclee de in­telectuali reformatori era pas în algoritmul schimbării din modelul creditat. Programul lor era difuzat fie prin mij­loa­ce oficiale (cazul Uniunii Sovietice, ulterior al Bulgariei), fie clandestine (cazurile Ungariei, Poloniei sau Ce­hos­lo­vaciei). Astfel sensibilizate, mul­ţi­mi­le de muncitori, ţărani şi in­telectuali ar fi de­venit o "societate ci­vi­lă" contra partidului-stat.

În România însă, modelul părea ina­pli­cabil. Ceauşescu rotea ca­dre­le – de la centru la judeţenele de partid şi invers – cât n-apucau să se dez­me­ticească, iar el îşi asigurase puterea prin "vot unanim" de partid. Scriitorii şi artiştii cârteau împotriva reducerii planurilor editoriale şi fondurilor de achiziţii ale creaţiei plastice. Iar urmaşii de nomenclaturişti pa­tro­nau satis­fă­cuţi grupuri de discuţii ori de chefuri şi "bişniţă".

Aşa se face că "agitaţia" lui Gheorghe Apostol a focalizat in­te­re­sul ob­ser­vatorilor avizaţi. Anumite de­ta­lii din biografia lui alimentau ge­neroase iluzii. Speranţa ar fi fost cristalizarea unui nucleu al stângii reformiste dintr-o a doua ge­neraţie de co­mu­nişti. Ori dintre fiii de foşti ilegalişti, ne­mulţumiţi de cursul practicilor marxism-le­ni­nismului iniţiate de părinţii lor.

Tovarăş de închisoare al lui Gheor­ghiu-Dej, Apostol fusese de­semnat de primul lider comunist ca succesor al său. Apostol se năs­cuse la Ga­laţi (1913) şi intrase în par­tid în ace­laşi an cu Gheorghiu-Dej (1930). Mun­citorul ilegalist a fost arestat şi con­damnat politic la trei ani şi ju­mătate închi