Sîmbătă, 31 ianuarie. Sala Operei Naţionale din Bucureşti este plină. Cunoscători – îi recunoşti după cum închid ochii aşteptînd o acută şi după satisfacţia şi explozia de aplauze cînd acea notă înaltă îi satisface –, străini – îi recunoşti şi după toalete cu adevărat de seară cu care, printr-o tradiţie ce în ţările lor încă se mai respectă, onorează un spectacol liric – şi tineri, foarte mulţi tineri. Printre ei, o domnişoară care venea pentru prima oară la operă. Era încîntată. Ascultase Tosca în înregistrări celebre. Devenise… opera ei preferată (nu cunoaşte încă nici Turandot, nici Madama Butterfly, dar, da, sînt de acord, Tosca poate fi opera preferată a oricărui meloman împătimit de teatrul liric!). Acumprivea şi asculta pentru prima oară partitura într-o montare scenică. Şi era… copleşită… Am dorit să urmăresc acest spectacol atrasă, în egală măsură, de muzica luiPuccini şi de numele înscrise pe afişe: în rolul principal, soprana Silvia Sorina Munteanu – în acest moment, cea mai bună soprană dramatică de pe scena ONB –, cu o evoluţie vocală excepţională. Tenorul bulgar Zvetan Michailov, artist cu o frumoasă carieră internaţională (vezi programul de sală), cu acute strălucitoare, însă într-un registru mediu gîtuit şi neplăcut urechii! Baritonul de origine mexicană Carlos Almaguer a interpretat un Scarpia pe măsura unui rol căruia – atît vocal, cît şi scenic – puţini îi fac faţă. În faţa orchestrei l-am regăsit pe dirijorul Iurie Florea, încercînd să domine impetuos partitura complicată şi complexă. Din nefericire, instrumentiştii de la ONB nu au fost în cea mai bună formă a lor, aşa că multe dintre detaliile care, împreună, conferă muzicii lui Puccini viaţă, frumuseţe, tensiune, profunzime, culoare... s-au pierdut. Pentru că am asistat totuşi la un spectacol de teatru muzical, trebuie să vorbesc şi despre componenta sa actoricească. Şi în acest moment, e