Au trecut vremurile cînd despre tinerii aflaţi în prim-planul vieţii publice se putea spune, cu reproş, că „la Paris învaţă/ La gît cravatei cum să-i lege nodul/ Şi apoi ne vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ, de oaie creaţă“. Eminescu avea, desigur, toate motivele să fie nemulţumit de superficialitatea celor care, după ani de studiu în universităţile străine, se reîntorceau în patria-mumă fără ca experienţa occidentală să fi fost asimilată şi la nivel de fond, nu doar de forme. Dar, dacă în privinţa proliferării formelor fără fond lucrurile stau şi acum cam la fel ca în epoca lui Maiorescu, în ceea ce priveşte studiile tinerei generaţii de politicieni (căci la ei mă gîndesc) – la Paris sau în oricare alt centru universitar de elită –, situaţia s-a schimbat dramatic faţă de cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din nefericire pentru noi, s-a schimbat în rău, nu în bine. Şi asta nu pentru că nu ar exista şi acum tineri români capabili de performanţă, şcoliţi în mari universităţi ale lumii, ci pentru că aceştia nu au nici o şansă să intre şi să supravieţuiască în politica autohtonă. Ai noştri tineri politicieni de vîrf nu mai învaţă, azi, nimic sau aproape nimic nici la Paris şi nici măcar la Bucureşti, la Cluj sau la Iaşi. Preocupaţi doar de propriile lor persoane, lipsiţi de viziune politică şi de cea mai elementară educaţie, grăbiţi să ardă cît mai multe etape în devenirea lor politică, ai noştri tineri frecventează cluburile de manele, au relaţii în lumea interlopă, stîlcesc limba română fără nici un regret, îşi etalează opulenţa la tot pasul şi, în general, perpetuează modelul politicianului autohton corupt, incult şi demagog. De aproape douăzeci de ani tot sperăm ca apariţia unei noi generaţii de politicieni să determine reforma profundă atît la nivelul vieţii sociale şi politice, cît şi la cel al mentalităţilor. Multă vreme ne-am amăgit