Pentru a înţelege mai bine geneza şi rostul cărţii lui Dan Grigorescu, Drumuri printre amintiri (Editura Enciclopedică, 2008, 436 p.), este preferabil să începi lectura şi cu ultimul capitol, în care autorul declară că a voit să depună mărturie asupra dramelor pe care le-a trăit generaţia sa, "încă din copilărie, drame a căror origine s-a gravat adânc în conştiinţa ei şi a fost, nu o dată, un miracol că le-a supravieţuit". Era în măsură să depună această mărturie pentru că trăise şi văzuse multe şi pentru că, aşa cum scrie Eugen Simion, pe coperta cărţii, "era un bun receptor în această privinţă, îi plăcea să asculte şi, mai ales, îi plăcea mult, extraordinar de mult, să relateze istorii pe care le trăise sau le auzise". Multe amintiri sunt deloc luminoase: moartea în împrejurări tragice a lui Nicolae Iorga, care în casa părinţilor evocatorului se bucura de un adevărat cult, cutremurul din 1940, care a rămas pentru care copilul era atunci, dus de tatăl său să vadă ceea ce mai rămăsese din blocul Carlton, ca "imaginea unei grămezi de beton şi de fiare, contorsionate de sub care se auzeau strigătele de durere ale unor muribunzi", rebeliunea legionară, războiul, printre primele victime ale lui fiind învăţătorul de la Breaza şi un văr al evocatorului, bombardamentul de la 4 aprilie 1944, cu miile de morţi de la Gara de Nord şi de pe Calea Griviţei, în memoria cărora, scrie, ar trebui să se ridice un monument, sosirea armatei roşii "eliberatoare", instalarea regimului comunist, simţită tragic în familia sa, pensia mizeră a tatălui, şi mai mizeră după decesul acestuia, rechiziţionarea casei de la Breaza, procesul politic al mamei sale, între piesele acuzatoare fiind aduse şi jucăriile copilului, soldaţii de plumb, care nu erau bolşevici, ci... americani. Pe fondul dramelor generaţiei sale se înscriu şi propriile sale drame: excluderea din organizaţia de tineret când e