Imaginatia autorilor SF, cu limitele ei destul de jenante (caci n-au "mirosit" nici Internetul cu toate consecintele lui, nici explozia telecomunicatiilor, nici industria jocurilor, nici multimedia, nici destule alte fenomene) a avut, mai tot timpul, cateva marote principale.
Una dintre ele: cyborgul, combinatia dintre om si masina. Din pacate, chiar si in jurul acestui centru de referinta al anticipatiei – literare si cinematografice – dezvoltarile sunt saracacioase, caci vizeaza cvasi-exclusiv dimensiunea razboinica. Cyborgii SF sunt, in majoritatea cazurilor, monstri criminali (iar simbioza om-masina arata de parca proiectantul s-a impiedicat, cu cafeaua in mana, cand sa predea desenele la linia de productie), respectiv, intr-o discutabila compensatie, cativa dintre ei sunt Terminatori pozitivi care se lupta cu aia negativi. Dar nu-mi amintesc sa fi vazut ori citit ceva despre puntea dintre natural si artificial in cazul unor oameni normali. Cu alte cuvinte – despre beneficiile medicale ale simbiozei.
Or, in lumea nefictionala, se intampla ceva uluitor: pe de o parte, existenta cyborgilor a devenit de mult, pe nesimtite, o realitate banala (dovada ca nici nu e "citita" in aceasta cheie); pe de alta parte, nici vorba (pana la proba contrarie…) de cercetari secrete si soldati-semiroboti – tehnica de varf medico-electronica este destinata oamenilor obisnuiti.
Oameni cu stimulatoare cardiace (pacemakers); oameni care supravietuiesc doar conectati la aparate (plamani si/ sau inima artificiale); oameni cu transplant de inima artificiala; "cyborgi" temporari, supusi dializei (rinichi artificiali); oameni cu proteze functionale ale membrelor; oameni cu implanturi cerebrale de cip-uri care le tin sub control maladii severe, precum cea a lui Parkinson; oameni cu proteze auditive etc.
Devine tot mai greu (din fericire!) sa gasesti un organ sau
