Pe la inceputurile carierei - acum destula vreme incat sa para o viata - reporter fiind la Guvern imi petreceam mare parte din zi cot la cot cu "tovarasii de suferinta" in incaperea de la parter, unde era claustrata presa.
Bruma de comunicare intre ziaristi si marimile de la celelalte etaje abia se pusese la punct: iti puteai incerca norocul de a obtine informatii (operatiune cu final de multe ori neasteptat) facand coada la telefonul fix sau pur si simplu asteptai cate un comunicat scris in dulcea limba de lemn institutionala.
Inevitabil, erau si zile mai agitate in guvernul condus de blandul Nicolae Vacaroiu (cel mai bun presedinte interimar care a calcat prin Palatul Cotroceni si "numarul doi" ideal al politicii romanesti), momente in care si noi, locatarii coliviei de la parter intram in trepidatie.
Mi-a ramas in minte una din zilele astea, cand in mijlocul bramburelii o colega mai in etate, de la TVR, cu multa experienta si care vazuse destule, a gandit cu voce tare si lehamite: "Mai lasati-ma cu jocurile astea de societate!".
De atunci am inceput sa privesc oarecum filosofic baletul feroce al politicienilor, pe care, fatalmente il urmarim si in care uneori suntem implicati si noi, jurnalistii, cele doua indeletniciri fiind oarecum inrudite.
Si nu e habitat politic in care sa se danseze mai razboinic decat PSD. Asa s-a intamplat in perioada penitenta de opozitie. Asa se intampla acum, cand dansatorii ar trebui sa isi mai traga sufletul, leganandu-se cuminti in hamacul guvernarii de 70 la suta.
Numai ca starea de hamac (pauza de joc) nu se asorteaza cu PSD. Si aici nu e vorba neaparat de faultarea mai mult sau mai putin discreta a PDL. Si viceversa obligatorie. Pentru ca acum sunt la moda basmele despre omnipotenta serviciilor de informatii, celor doua entitati li se potriveste o analogie cu lumea lor: cel mai dihai nu se spione
