Am scris de mai multe ori despre poezia lui Ilie Constantin, reeditată în ultimii ani în câteva antologii de autor nu foarte diferite una de alta. Adnotând versurile din cea mai recentă, Pânda sufletului (L'âme aux aguets), constat că observaţiile prilejuite de lectura poemelor sunt aproape identice cu cele de la Mulţimea singurătate, antologia din 2003. Sumarul fiind relativ acelaşi, înţelegerea şi interpretarea textelor nu pot varia prea mult, într-un răstimp atât de scurt. Şi totuşi: există în lirica poetului "şaizecist" lucruri care nu se lasă cu uşurinţă fixate şi înseriate, un ton, o modalitate, o atmosferă ce rezistă cu brio - chiar şi într-un registru al delicateţii - comentariilor critice prea rezolute.

Aş spune că este chiar lirismul acestei poezii intens-meditative, un anumit lirism ce se desprinde din momentul Blaga, se sincronizează cu revoluţia imaginativă şi lexicală a lui Nichita Stănescu, pentru a rămâne suspendat, apoi, în propria condiţie imaterială, eterică. Cel puţin până la pragul volumului de graniţă L'ailleurs (inspirat tradus Înaltăpartele), experienţa poetică a lui Ilie Constantin mi se pare pe cât de semnificativă artistic, pe atât de omogenă tematic. Problematica e inclusă.

Practic, de la nivelul fiecărui text la cel al ansamblului care le cuprinde pe toate se înregistrează o aceeaşi navetă de sens, pe un complex sonor eufonic. Miza autorului este dublă: în planul ideaţiei şi în cel al expresiei propriu-zise, cu rafinate intercondiţionări şi ajustări. Se poate spune că orice poet procedează aşa, marca distinctivă topindu-se în generalitatea manifestării lirice. Adevărat, numai că unii, la o extremă, lasă forma poemului să se dezvolte din ea însăşi, expediind sensul pe un plan secund; în timp ce alţii, la extrema opusă, ajung la silogisme versificate, la raţionamente mai degrabă logico-filozofice decât poetice