Vâlva pe care a stârnit-o, încă din primele zile de după apariţie, debutul târziu al lui Gheorghe Florescu are, la o analiză rece, darul de a limpezi lichidele amniotice în care, aici, se formează şi se propagă opiniile. Nume cu autoritate au apreciat Confesiunile unui cafegiu superlativ, semnatarii de recenzii cu mai puţină putere de convingere au ocolit-o discret, cumpărătorii de carte au început să frecventeze la intervale regulate librăriile, cât să se suprapună peste sosirea, inopinată, a noului tiraj. Paradoxal e însă că succesul acesta - de aşteptare, căci despre statisticile cu care operează piaţa nu ştiu mai nimic - confirmă, parcă, prin întreaga lui manifestare, o reuşită literară, când, de fapt, avem de-a face cu un eveniment, în cea mai mare măsură, de ordin documentar. În ciuda avertismentului din titlu, consistenta mărturie a unei epoci ajunge să treacă, pe sub mâna de fier a încadrărilor în genuri, drept un soi de roman.

De altminteri, deşi acerb devorator de memorialistică, Dan C. Mihăilescu evită, pe ultima copertă, să facă circumscrieri prea categorice, preferând, cu talent, să insiste asupra unei - atât de prozastice - empatii pe temeiuri de atmosferă: "Cine dintre domniile voastre nu-şi aduce aminte de lungile, terifiantele cozi la feluritele Ťalimentareť ale ceauşismului ? Ore în şir de stat în zăpadă sau vipie pentru două sticle de lapte sau de bere, pentru raţia de zahăr şi de ulei, pentru pipote, măruntaie, gheare, unt, săpun, vată, pastă de ras, chibrituri sau hârtie igienică, pentru kilogramul de carne sau brânză schimbat apoi pe făină şi orez, mălaiul dat pe o cutie de nes, ciorapi de damă oferiţi contra un carton de ouă. Şi, desigur, pentru cafeaua noastră cea de toate zilele."

Ei bine, aşa începe, în general, prezentarea unui roman pretins recuperator, nu a unui memorial compus cu asupra de măsură din dări d