Voindu-se o reacţie la Raportul de condamnare a comunismului din România, cunoscut sub numele de Raportul Tismăneanu, după numele coordonatorului comisiei care a funcţionat pe lîngă Palatul Cotroceni, Raport dat publicităţii la 18 decembrie 2006, volumul pe care ne propunem a-l comenta pune o pată de culoare care într-adevăr reduce presupusa "anemie" a dezbaterii prilejuite de eveniment, dar cu ce preţ vom vedea îndată. Refuzul de care s-a izbit opul în chestiune din partea unui "mare număr de edituri din ţară", după cum ne aduce la cunoştinţă Introducerea sa, nu e defel surprinzător, după cum acceptarea "in extremis" a publicării sale de către Editura Cartier din Chişinău nu ni se pare chiar onorabilă pentru aceasta, ceea ce iarăşi vom încerca a dovedi imediat. Dacă ideea unui proces al comunismului a iscat în opinia noastră publică o dispută ce poate caracteriza perioada de după decembrie 1989, ea oglindeşte o insuficienţă de gestiune morală a "moştenirii" totalitare, o aşteptare epocală pe cît de legitimă pe atît de neîmplinită încă. Un bun simţ primar ne obligă la o examinare a acestui deziderat rămas în suspensie din perspectiva a ceea ce rămîne de făcut pentru sancţionarea trecutului traumatic, astfel ca el să nu mai reprezinte o povară pentru mentalul prezentului oricum grevat de numeroase tare ale structurilor şi clişeelor ideologizării forţate. A privi lucrurile printr-un ochean întors, ni se pare straniu, neproductiv, sfidător. A susţine că "Raportul Tismăneanu este o rescriere a istoriei de pe poziţia învingătorului, aşa cum Roller rescrisese istoria României ca luptă de clasă" (Dan Ungureanu), ne temem că e o manieră deloc subtilă de a pleda pentru confuzie. O confuzie cu atît mai gravă cu cît ea se lăţeşte peste o rană a colectivităţii româneşti încă sîngerîndă, sunînd ca o batjocură la adresa unui bolnav sau a unui infirm. Există, evident, o nostal