Nu ştiu ce mutaţii de adîncime se vor fi produs, în cazul lui Andrei Bodiu, de la precedentul său volum de versuri - Studii-le pe viaţă şi pe moarte, din 2000 - pînă la Oameni-i obosiţi (Paralela 45, 2008). De se vor fi produs cu adevărat. în fapt, ca şi acolo, unde poetul îşi punea, ca să zic aşa, hainele "exegetului", şi în ultimul volum subiectului îi place să se situeze undeva în afară; înregistrează fapte şi întîmplări dintr-un univers anodin, fără să aibă în spate, cum s-a petrecut nu o dată cu o astfel de poezie, ideologia denunţării liricii înalte. Andrei Bodiu nu se mai luptă, fie şi implicit, cu nimeni. Ori, cine ştie? Citim în poemul numit Jan Fabre la Luvru: "Instalaţiile tale vorbesc sacadat despre moarte.// Am văzut o olandeză/ Luîndu-i copilul din dreptul/ Exponatelor tale şi făcîndu-l să privească/ La Rembrandt". Oricum, aşa neobişnuit scriind despre moarte, poetul nu-şi arogă o identitate aparte. Pare să-l definească tocmai intrarea în normalitatea lipsei de relief. Iată: "Pe scriitori cîteodată e bine să-i/ Vezi cîteodată/ E toxic.// Nu prea au ce să-ţi zică dincolo/ De scrisul lor pur/ Unii burghezi cumsecade/ Alţii cronici nonconformişti.// Duc o viaţă secretă/ De aceea unii vorbesc prea mult/ Alţii tac tot timpul.// Unii socotesc cheia de la apartamentul/ Lor absolut inutilă şi lasă uşa/ Deschisă alţii se baricadează/ în casă cu yale şi/ Chei peste chei dar te/ Asigur că// Dacă-i vei întîlni/ Eventual ducîndu-şi gunoiul/ N-ai să-i recunoşti." (Nonconformişti, burghezi cumsecade). Dar nu un actor al banalităţii, ci un sigiliu al ei este poetul. Şi asta în vreme ce timp îndelungat a fost actorul spaţiilor ontologice.

Aşadar, în marginea evenimentelor, poetul explorează lumea - redusă adesea la spaţiul familiei - şi o reţine în fotografii, decupaje, în mici secvenţe cinematografice, ca şi cum eul ar fi alienat într-atît încît nu ma