Destinatari: membrii Cenaclului Lovinescu

Dragi cenaclişti,

Vorbeam săptămâna trecută despre harababura de naratori din Banchetul lui Platon şi cât de complicat se transmite mesajul Diotimei, care constituie miezul dialogului. Şi constatam că Platon însuşi e abia a 5-a sau a 6-a verigă a lanţului de mesageri. La fel, în dialogurile despre Atlantida, avem tot vreo 6, chiar 7 intermediari (l-am uitat, data trecută, pe Dropide, străbunicul lui Critias) care duc, din gură-n gură, informaţia despre cetatea azi mitică, în fond deloc paradisiacă, ci doar foarte bine organizată. Ba mai mult, vă atrăgeam atenţia că Atlantida avea locuri care azi ar fi socotite stresante, cum era portul, "înţesat de vase şi negustori", unde era "zi şi noapte" un "vacarm cumplit". Şi apoi spuneam această frază aparent inocentă: "Trebuie să recunoaştem că istoria omenirii e marcată de zgomot!" Ca să-i subliniez importanţa am scos-o şi în capul paginii. Fiindcă fraza avea un subtext, astfel încât despre zgomot va fi vorba şi în continuare. Dar nu cel pe care-l percepem cu urechea, ci zgomotul din teoria comunicării, care deformează un mesaj. Acela de pe urma căruia suferim de-atâtea ori, care e sursa malentendu-urilor şi a nenumărator alte rele. Zgomotul care în societăţile libere apare întâmplător, ca la jocul "telefonul fără fir", iar în cele totalitare se face intenţionat (de pildă, când se asculta în România de dinainte de 1990 un post occidental, ca Europa Liberă, el nu putea fi prins decât cu paraziţi: era bruiat. Cu cât mesajul era mai important, cu atât bruiajul era mai mare). Care e definiţia zgomotului? O iau dintr-o carte de sociologie a literaturii şi teorie a comunicării de Robert Escarpit, apărută în 1980 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, o antologie de texte destul de amestecate, inegale, dar cu unele lucruri fundamentale, formulate simp