Nu credeam să-nvăţ a-i iubi vreodată pe tinerii din România de azi. Şi totuşi, asta s-a întâmplat. La Oradea, unde a avut loc, în perioada 2-6 februarie 2009, Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română, pentru clasele VII-VIII-IX-X-XI-XII, am întâlnit câteva sute de elevi frumoşi, inteligenţi, sensibili, capabili să construiască fraze complete, perfect articulate. Nu se foloseau, în discuţii, doar de gesturi şi interjecţii, ca atâţia alţi adolescenţi de pe stradă, nu strigau până la spargerea timpanelor celor din jur, nu făceau glume vulgare şi nu râdeau prosteşte. Erau cuviincioşi, aveau şi umor, un umor fin, de oameni cultivaţi. (Când au vrut să se fotografieze cu mine, iar eu le-am spus, în glumă, că trebuie să mă plătească, pentru fiecare poză, cu cincizeci de bani, o fată a intrat imediat în joc şi, scoţând din poşetă o bancnotă, mi-a explicat pe un ton prin care simula seriozitatea în afaceri: "Vreau să mă pozez cu dv. de zece lei..."). Văzându-i în sala de festivităţi a Liceului "Mihai Eminescu", în sălile de concurs, la Casa de Cultură a Sindicatelor, i-am admirat, m-am bucurat din toată inima că există, m-am scăldat în iluzia că aşa va arăta cândva întreaga populaţie a României.
Am trăit, timp de câteva zile, într-o Românie ideală, într-o Românie posibilă (din nefericire, nu şi probabilă) din care, la sfârşit, m-am desprins cu greu ca să mă întorc la Bucureşti. Et in Oradea ego!
Olimpiada a funcţionat foarte bine, era să zic nemţeşte, dar mai bine folosesc un sinonim, ardeleneşte, fără întârzieri, fără momente de confuzie, fără rătăciri pe străzile unui oraş relativ mare, necunoscut pentru mulţi dintre participanţi. Doamnele Mina Rusu şi Anca Petrache, reprezentante ale Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, au gândit totul dinainte, într-un mod inteligent, nefuncţionăresc, iar inspectorul şcolar Radu Mazilescu
