Istoria critică a literaturii române, publicată recent de Nicolae Manolescu, a reuşit să nemulţumească pe toată lumea. E o performanţă în sine. Din câte mi-am dat seama, absolut toţi scriitorii în viaţă sunt enervaţi de tratamentul aplicat de marele critic. O bună parte dintre ei sunt furioşi - româneşte - pentru că alţii ar fi beneficiat de elogii mai mari. Absenţii şi-au ieşit la rându-le din minţi, detestându-i şi pe cei lăudaţi, şi pe cei criticaţi, dar prezenţi. Reacţiile de acest tip au alcătuit, deocamdată, grosul comentariilor, bârfelor şi atacurilor desfăşurate în presă. Laudele au venit numai din partea celor care, situaţi departe de jocurile vieţii literare, au reuşit să propună o abordare calmă, fără pasionalitate, neaşteptând ca prin prezenţa în Istorie să fie dacă nu sanctificaţi, măcar beatificaţi.

În rândurile de faţă, iau Istoria lui Nicolae Manolescu drept martor într-o chestiune precisă: ea îmi confirmă că nici literatura modernă, nici cea actuală nu au reuşit să producă marele roman capabil să ne propulseze în universalitate. Or, fără nava-amiral a unei cărţi decisive, e foarte greu să pătrunzi în lumea înaltă a literaturii. Dacă nu eşti o mare putere economică sau politică, singura şansă de a te impune e să propui lucrări cu adevărat excepţionale, în stare să scoată din amorţeală un public supra-expus noutăţilor de tot felul, inclusiv inovaţiilor tehnico-stilistice.

Cu cât înaintăm în timp, succesul vine tot mai greu. Planetarizarea a luat de la gura scriitorului ultima pâine bună de mâncat: exotismul. Când, pe la sfârşitul anilor '60, Gabriel García Márquez electriza Occidentul cu Un veac de singurătate, planeta încă părea un obiect misterios, ascunzând spaţii şi fapte enigmatice. Astăzi, prin televiziuni, prin agenţiile de turism, prin posibilitatea de a străbate Pământul de la un capăt la altul în doar câteva ore