Toată tradiţia bunelor maniere, cunoscută de rafinaţi şi, în felul lor, de beţivii de meserie, le cere despărţite. Spre condamnarea, întru veşnicie, a băutorilor de şpriţ. Aşa încît, un titlu împăciuitor, venind de la un priceput al soiurilor, stîrneşte nedumeriri. Vin şi apă, placheta lui Păstorel Teodoreanu, din 1936, de la "Cultura Naţională", cu ilustraţiile lui Ion Anestin, nu e, însă, o declaraţie de pace. Doar un semn de întrebare: "În acest pahar e apă./ Mâna, este mâna mea./ Eu sunt cel ce va să bea./ Cine poate să priceapă?" Fireşte, inacceptabila situaţie, hélas, se va repeta... În această odă a apei, a vinului e doar amintirea... Şi ce-o să spună Capşa auzind că Păstorel bea Sprudel? "Să nu mă spui la cafenea" e ultima cochetărie, rămasă din vechea, bahică, fiinţă. Ciroza, tratată la Karlsbad, de unde răzbat, spre "conclav", aceste urări jelite, i-a împuţinat posibilităţile, dar i-a lăsat un jind în stare să reducă lumea la două principii. Apa-apă, şi apa vie. Indiferent cîtă moarte trupească se-nchide în această dezlegare a limbii celei adevărate.

Sub poze de o geometrie ascunzînd, în sobrele-i linii drepte, caricaturi, imagini luate cînd, vorba lui Eminescu, "universul cristaliza/ Hexacontetraedre", se înşiră dedicaţii în doi peri, învăluind misterul transparent (nu în aceeaşi măsură şi pentru noi, întîrziaţi la masă) al glumelor între convivi. Şi profesiuni de credinţă, făcute de un goliard care a pierdut, scriind pe carte poştală, gustul baladelor: "Mon foie, je l'ai donné aux vins,/ Mon coeur, je l'ai donné aux Dames."

Parodiile, nelipsite din orice petrecere uşoară, între lume care ştie a vorbi în poante, îşi iau şi ele locul în carte. Calea vinului e aţinută cu o oarecare La steaua, stoarsă de regretele ei înalte, şi preschimbată în joc de cuvinte, nu fără tîlcul lui: "Cotnarul vostru din Maxut/ Încet la cap se sue