În Bucureştiul lui februarie ’89 e frig. Casele sunt reci, tramvaiele îngheţate, autobuzele sunt pline-ochi şi oameni înfofoliţi stau la cozi pretutindeni. Ceauşescu strângea din nou cureaua. Anii aşa-zisului vag dezgheţ urmau să fie plătiţi greu.
Securitatea simţea că aerul e tot mai încărcat, iar picioarele de ceară ale colosului care a fost regimul comunist începeau să se topească. Aşadar, Securitatea trebuia să păstreze îngheţul cu orice preţ. Şi preţul, la sfârşitul lui ’88 şi începutul lui ’89, a fost, pe lângă înmulţirea până dincolo de limitele imaginabilului a umilinţelor zilnice, şi o nouă lege a secretului, ea însăşi atât de secretă încât se pare că nu a fost publicată niciodată. Totul trebuia trecut sub tăcere… Dictatorul se temea atât de mult că orice manifestare publică, orice anunţ, orice afiş devenea o posibilă ameninţare. Iar în teatre se punea problema ca piesele aflate în faza repetiţiilor să fie, de asemenea, ţinute sub secret. De ce? E simplu. În felul acesta, la Europa Liberă, spre exemplu, nu s-ar mai fi putut afla niciodată dacă un spectacol ar fi "căzut" la vizionare. Oamenii nu ar mai fi avut de ce să cârtească. Totul ar fi fost o surpriză. Viaţa lor întreagă, cenuşie şi monotonă, era plină în fiecare zi de noi şi noi surprize…
După odiseea unei noi zile petrecute la cozi interminabile, la teatre sălile sunt pline. În faţa uşii de la Sala Atelier a Teatrului Naţional e lume multă. Se joacă una dintre piesele cele mai iubite de publicul bucureştean, "Jocul ielelor", în regia Sandei Manu. Prezentă şi astăzi pe afişul Naţionalului, de data asta în regia lui Claudiu Goga, piesa lui Camil Petrescu era atunci, la începutul ultimului an comunist, una dintre montările magice de pe scenele din Bucureşti. Pe Gelu Ruscanu îl juca Ovidiu-Iuliu Moldovan, iar pe Saru Sineşti, Mircea Albulescu. Ilinca Tomorovean
