Subiectele "tabu" constituiau o realitate a presei româneşti din anul 1989. Asemenea tabuuri erau, de fapt, teme, termeni şi idei despre care "nu era recomandabil să vorbeşti sau să scrii". Ce anume? – asta nu se preciza niciodată în mod expres şi explicit. De-ajuns doar să se răspundă că "e mai bine aşa"!
Fireşte, faţă de perioadele precedente ale "revoluţiei şi construcţiei socialismului în ţara noastră", existau diferenţe sensibile, de nuanţă. În primul rând, cenzura, ca instituţie specifică perioadei "ascuţirii luptei de clasă în perioada cuceririi puterii politice de clasa muncitoare şi aliaţii săi" – cu numele "Direcţia generală de presă şi tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri" –, fusese desfiinţată cu mai bine de un deceniu în urmă. Fusese, în schimb, introdusă autocenzura la nivelul fiecărei redacţii şi, implicit, al celor care lucrau în frontul politico-ideologic al partidului. Nu mai exista, de asemenea, un "index" al temelor, autorilor, cărţilor sau chiar al expresiilor prohibite. Funcţiona însă cutuma imbatabilă: "ce se taie nu se fluieră!".
Să nu simplificăm însă lucrurile. România lui 1989 era o ţară impregnată de ideologie. Trăiam, spunea o glumă amară, "în epoca ideoliticului". De fapt, o ţară în care ideologii adverse, antagoniste chiar, se confruntau tot mai puternic, mai radical şi, în definitiv, în mod decis şi ireconciliabil. Pe de o parte, era vorba despre ideologia partidului unic, ideologia "ceauşismului", iar, pe de alta, era vorba despre diverse curente şi orientări ideologice, de pe un eşichier din ce în ce mai larg şi mai complex, care îşi revendicau dreptul de a pătrunde şi de a se manifesta şi în spaţiul politic şi spiritual al României.
Dar, tot mai încăpăţânat cantonată în zona axiomelor, definitive şi irevocabile – de genul "caracterul profund ştiinţific, consecvent revol
