M-am intrebat adesea de ce marea majoritate a povestirilor care apar la rubrica "Din lumea necuvantatoarelor" se refera, in special, la animalele de companie.
Oare in marea si justificata noastra dragoste pentru acestea, nu le nedreptatim pe celelalte, care fac parte tot din universul existentei noastre?
Am trait totdeauna la tara si-am cunoscut destule situatii cand o pereche de boi sau un cal insemnau aproape unica sursa de venit a unor oameni sarmani, dupa cum o caprita, cateva oi, ori, in cazuri mai fericite, o vaca aduceau alimentul de baza, laptele, pe masa joasa, de lemn, din casele taranilor.
De-a lungul timpului, la bunicii care m-au crescut, sau mai tarziu, la parinti, am avut si boi mari si blanzi care-i ajutau sa-si munceasca pamantul, si oi, si vaci, care ne imbelsugau traiul. Zambesc si acum duios amintirii in care o revad pe bunica batand laptele in putineiul de lut ars, langa vatra sobei, pentru a scoate untul. Cand aceasta treaba era finalizata, ma trimitea la cea mai saraca vecina a noastra cu o ulcica plina cu lapte, deasupra caruia punea cateva linguri de unt proaspat.
Tare mandra am fost si atunci cand mama mi-a croit primul meu paltonas din stofa de lana, tesuta in casa, de la oile noastre. Pe toate animalele copilariei si adolescentei mele le-am indragit, le-am ingrijit, le-am insotit la pasune. In ultimul deceniu, insa, existenta mea de pensionar a cunoscut o noua dimensiune, in preajma unei... vaci, Steluta. Titlul scrisorii mele nu se refera la o stea de pe cer, nici la o cunoscuta poezie a lui Vasile Alecsandri, ci la o vaca de casa, mare, cu o blana neagra, matasoasa la atingere, peste care oricine simtea neaparat nevoia sa-si treaca palmele, intr-o tandra mangaiere.
Venise pe lume cu un insemn de zana buna - o steluta alba in frunte. Chiar atunci cand nu reusea sa se ridice de la pamant pe piciorusele-i sov
