Mihai Boancă avea 11 ani în 1989. Pentru elevul de atunci, şcoala din satul Ianca, judeţul Brăila, era frumoasă doar pe timp de iarnă. Din decembrie, când nu mai erau trimişi la muncă pe câmp, şi până în primăvară, când din nou se găsea ceva de făcut în afara unităţii de învăţământ.
"Făceam practică agricolă până târziu, pe la mijlocul lui noiembrie sau chiar la sfârşitul lunii, dacă vremea era bună. Profesorii făceau apoi miracole să recupereze materia. Iarna era, practic, singura perioadă în care stăteam locului. Ţin minte că scândurile pentru foc erau date cu motorină, iar femeile de serviciu puneau primele lemne în sobe pe la 7:00 dimineaţa. Le aprindeau cu un amestec de cenuşă şi motorină, dar, cum de multe ori hornurile erau înfundate la primele ore, pluteam într-un strat subţire de fum. Au fost şi momente când nu se găseau lemne, era criză de lemne şi fiecare copil aducea în ghiozdan, pe lângă cărţi şi caiete, şi câte o scândurică pentru a ne încălzi.
Nu îmi amintesc însă să fi suferit de frig la şcoală pe timp de iarnă. Poate doar de foame, câteodată. Asta pentru că mâncarea devenea mai greu de procurat, iar pacheţelele pentru şcoală mai greu de făcut.
Apoi, şi întreruperile de curent au fost mai dese în iarna lui 1989. Exista o piaţă subterană a lămpilor de gaz, a fitilelor şi chiar a lumânărilor. Cei mai invidiaţi colegi erau copiii de tractorişti, de şoferi, care puteau subtiliza o baterie de camion sau de tractor şi astfel cei mici îşi făceau temele la lumină.
Copil fiind însă, cât era iarna de lungă mergeam cu sania, ne băteam cu bulgări şi patinam pe lac gratis. Aveam şi zăpadă din belşug. Iarna era perioada în care citeam Jules Verne, dar şi «Almanahul satelor» sau «Enciclopedia ilustrată» a copiilor, în care găseam lucruri foarte interesante.
La şcoală îmi plăcea
