România a pierdut amical primul meci al sezonului, cel împotriva Croaţiei. Excursia lui Slaven Bilic la Bucureşti s-a soldat cu un picnic fotbalistic parcă şi mai anost decât ne aşteptam.

Hărniceala a reprezentat din nou inconfundabila carte de identitate a croaţilor. Românii, cu mult mai capricioşi din fire, nu au avut decât să se poziţioneze în funcţie de această constantă. Şi au făcut-o în sensul repetenţiei. O repetenţie care nu se rezumă doar la verdictul tabelei de marcaj. Cu mult mai îngrijorător mi se pare pustiul valoric şi de idei din care se încropeşte echipa naţională a României. Fotbalul nostru traversează o profundă criză de sistem. Iar dacă din prostie, din laşitate sau din comoditate nu vom recunoaşte această realitate, nici nu vom fi capabili să scoatem prea curând pacientul din comă. Deocamdată este clar că diagnosticul despre care vorbeam nu le este la îndemână multor oameni care lucrează efectiv în fotbal şi nici celor care sunt doar martori guralivi ai fenomenului. Aceştia, în funcţie de subiectivismele pe care le cultivă, se împart în două tabere. Unii invocă întâmplarea nefastă sau accidentele de parcurs pentru a scuza eşecurile, ceilalţi abia aşteaptă ratarea câte unui obiectiv pentru a face din fotbal un abator al ţapilor ispăşitori. Nici politica struţului şi nici decapitările ritualice nu au însă efect curativ în metastaze.

Câteva întâmplări dinaintea amicalului România - Croaţia devoalează adevăruri cu care nu avem decât să ne confruntăm. Chivu şi Mutu, din motive strict personale, nu au dorit să-şi tocească ştaiful salahorind într-un neînsemnat meci de pregătire al naţionalei. Chivu a preferat să fie prin preajmă la naşterea primului său copil. Să-i trăiască! Mutu, în contrapartidă, a considerat că nu e de nasul său să rumege bătăturica unui amical, laolaltă cu aspiranţii de drept comun. Gestul lor, altfel