Niciodată nu m-a încântat ideea de a mă lupta cu un soldat din trupele de comando americane Beretele verzi ori cu sovieticii de la Spetsnaz, dar, dacă râul şi ramul ar fi fost în pericol, trebuia s-o facem şi noi, pionierii şi uteciştii patriei.
Despre asta aflai la orele de PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Şi acest program cu nume pompos era o parodie, ca multe altele pe atunci. Orele la care am participat, puţine la număr, fiindcă se considera totuşi că greul luptei va fi dus de soldaţii în termen, vajnici culegători de porumb şi constructori de hidrocentrale, erau ţinute de un profesor foarte dedicat misiunii, altfel un specialist în judo, domnul Frazzei. Domnia sa îşi lua rolul foarte în serios, dar cu cât se străduia să ne convingă de grozăvia unui atac nuclear, cu atât pe noi ne amuza mai tare, fiindcă era evident că măsurile care ni se cerea să le luăm erau foarte departe a ne da vreo şansă. Programul era gândit prost, o combinaţie de explicaţii cu privire la armamentele avansate ale americanilor şi ruşilor, care, conform scenariilor vremii, aveau toate şansele să se lupte, şi o amărâtă de schiţă a metodelor de supravieţuire în condiţii vitrege.
Întâi ni s-a explicat în ce va consta prima fază a războiului: "Americanii au baze de rachete în Europa. Dacă începe un război între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ei vor trage cu rachete spre teritoriul sovietic. (Aici, profesorul omitea să ne spună că, în acest caz, simultan ar fi fost atacate toate ţările din Tratatul de la Varşovia). Dar în timp ce rachetele se îndreaptă spre URSS, ruşii le observă prin sateliţii lor militari şi cu ajutorul bazelor de radare, apoi le atacă folosind rachete antirachetă. Aşa că resturi pot cădea şi pe teritoriul României."
Cu cât explicaţiile avansau, cu atât ne venea m
