Două veterane ale Crucii Roşii vorbesc despre dramele neştiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragilă care separa comunismul de lumea liberă. Ieri, evz.ro v-a oferit povestea Elenei Zeleniuc, plecată cu prima echipă de români trimişi în iadul coreean să asigure asistenţa medicală “supuşilor” lui Kim Ir Sen. Astăzi, puteţi citi istoriile Ioanei Cruceanu, asistenta ajunsă în peninsula asiatică alături de cea de-a treia echipă sanitară românească trimisă în zonă în anii conflictului. Amintirile sunt tulburătoare şi descriu o aventură puţin ştiută – cea a românilor care au cusut rănile unui război de neînţeles, în Coreea anilor ’50.

1 /.

În ziua când s-a decis să plece în războiul altora, Ioana Cruceanu s-a gândit aşa, cu o naivitate seducătoare: “Am cinci fraţi, n-o să plec niciodată nicăieri cu situaţia mea materială. De ce să nu văd şi eu lumea?”.

“Turistă” în Coreea, într-o perioadă în care conflictul atinsese cote maxime. Dar mai ales voluntară a Crucii Roşii, dispusă să renunţe la normalitate pentru a trăi printre obuze, la mijlocul unor suferinţe de neimaginat.

Plicul cu o cruce mare, roşie, pe el

De fapt, pentru Ioana Cruceanu, povestea începe mult mai devreme, dintr-un sat ardelean şi de la o pagină de ziar care anunţa la mijlocul anilor ’40 organizarea unui concurs pentru Şcoala de surori profesioniste a Crucii Roşii din Bucureşti. A dat examenul şi s-a întors acasă. A urmat aşteptarea şi apoi, ca din senin, într-o zi a venit poştaşul cu un plic.

“Ţin minte şi acum, eram în curte şi meliţam nişte cânepă, când am primit scrisoarea. Eram anunţată că trebuie să mă duc la croitoreasă să-mi iau măsuri pentru uniformă. Fusesem admisă”. Anii au trecut, Ioana a terminat cursul de doi ani, a lucrat la Bolintinu din Deal într-o casă de naşteri, dar istoria n-a mai avut răbdare. @N_