Caz rar în istorie, România a câştigat ceva într-o dispută internaţională. Pentru Bogdan Aurescu, munca în procesul privind platoul continental al Mării Negre a fost un exerciţiu firesc al unor diplomaţi care şi-au făcut datoria. Îmbrăcată milităreşte, cu pantaloni kaki şi veston cu bumbi, Olivia ne conduce pe coridorul labirintic şi îngust către biroul în care ne aşteaptă proaspătul secretar de stat, diplomatul jurist Bogdan Aurescu. Olivia este asistenta lui, „paravanul” său în relaţia cu presa. Toate uşile sunt albe şi înalte. Intrăm, în sfârşit, într-o anticameră micuţă şi slab luminată. În dreapta, o altă uşă.  Olivia bate uşor, o deschide şi îşi strecoară capul înăuntru. „C’est moi!...”

Cu scoicile pe masă

Bogdan Aurescu îşi îmbracă din mers haina de la costum şi se grăbeşte să ne întâmpine. Are ochi albaştri, foarte limpezi şi zâmbeşte reţinut. Biroul lui este o încăpere cam aglomerată. Păstrează aici o mulţime de dosare, cărţi şi obiecte personale.

Pe masa de lucru se odihnesc în stivă opt tomuri groase de drept internaţional alături de multe hârtii, un soldăţel de plumb, un tun miniatural, ghiocei, cana de cafea, o brichetă, câteva scoici înghesuite într-un pahar. Scoicile îi amintesc de proces. „Sunt culese de pe insula de nisip care se formează în faţa golfului Musura, în apropiere de digul Sulina, care a fost folosit de către Curtea Internaţională de Justiţie pentru trasarea liniei de delimitare. Am fost acolo cu echipa care a participat la negocieri şi la proceduri, cu mai mulţi ani în urmă”, povesteşte Bogdan Aurescu.

Harta politică a lumii, „din recuzita ministerului”, întregeşte peisajul. De-a lungul ei, pe o parte şi pe cealaltă, stau agăţate puzderie de ecusoane. „Mi-am strâns, într-o perioadă, o bună parte din ecusoanele de participare la diverse conferinţe internaţionale sau vizite oficiale