Literatura română are şansa marii prietenii dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, iar Jurnalul Naţional, şansa şi mai mare de a consemna mărturia acestei profunde legături de spirit şi neam, care aduce mai aproape partea dreaptă şi partea stângă a Prutului.

† Când l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru?

Adrian Păunescu: Senzaţia mea acum, când Grigore Vieru nu mai e, rămâne aceea că ne cunoaştem de când lumea, că între noi s-au adunat şi au rămas intacte toate punţile şi că e un anumit destin în felul de a se păstra şi dezvolta prietenia noastră. Totuşi, una dintre datele pe care le ţin minte este cea din 1988 când, în această casă i-am întâlnit pe Grigore Vieru şi pe Ioan Alexandru, marii poeţi din generaţia mea, şi pe nedrept pierduţii poeţi de vârf ai acestei naţii. Eu eram într-o perioadă grea de marginalizare şi persecuţie, eram înconjurat de microfoane ale Securităţii pe care nu ştiam să le dezamorsez, nici acum n-aş şti, dar cei doi, mari persecutaţi ei înşişi, au venit în casa mea cu gândul de a nu fi străini de istoria care ne lega. Grigore Vieru mi-a povestit atunci cum a făcut el rost de cărţile mele şi de revista Flacăra la Moscova. Nu se găsea revista în Basarabia dar se găsea la Moscova la un chioşc de ziare şi mi-a spus un lucru care m-a bucurat enorm dar m-a şi responsabilizat încă o dată în plus, în relaţiile mele cu Basarabia, mi-a spus că ei au pornit o mişcare naţională urmând exemplul de la Radio România al Cenaclului Flacăra şi că poezia "Măi soldat de grăniceri!", la care avea să-mi răspundă într-o poezie a sa dedicată mie, a făcut ecou la literaţii români răspândiţi în Uniunea Sovietică. Pe atunci, în ciuda opresiunii, în ciuda felului în care se exercita controlul asupra indivizilor şi asupra reacţiilor dintre ei, deşi în mod natural o asemenea presiune asupra oamenilor îi sperie şi îi îngrădeşte şi-i desparte, replica era