În 2003, într-o duminică, ne plimbam cu familia pe Aleea Clasicilor din Chişinău. În apropierea Hotelului "Codru" l-am zărit păşind îngândurat printre case, spre Strada Bucureşti, pe Grigore Vieru.
Nu ne cunoşteam. Când ne-am apropiat, s-a oprit. A privit cald spre gemenele noastre pe care le ţineam de mânuţe şi ne-a zâmbit. L-am salutat şi l-am rugat să pozeze alături de fetele noastre. "Aveţi nişte lăcrimioare!", ne-a spus poetul, aşezându-se în pirostrii şi cuprinzându-le pe cele două fetiţe. Apoi a scos din buzunarul drept al sacoului său gri două bomboane "Karamelka" şi le-a servit pe cele două prinţese - Glorya şi Camelya. I-am strâns mâna subţire şi palidă în semn de mulţumire. Am retrăit acest frumos moment în ziua când am mers, pe aceeaşi stradă, spre casa marelui poet, pentru a realiza acest interviu cu soţia sa, Raisa Vieru.
† Vreau să ne spuneţi cum l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru.
Raisa Vieru: Noi am făcut aceeaşi facultate la Institutul "Ion Creangă" din Chişinău. O perioadă îl ştiam doar din vedere. Nici măcar nu ştiam că e poet. În 1957, eu lucram secretar-literar la Teatrul de Operă şi Balet, iar în 1958, pe data de 1 noiembrie, a avut loc Congresul Scriitorilor, la care am fost invitată şi eu. Când s-a terminat congresul, am coborât la garderobă să-mi iau pardesiul. Era mare aglomeraţie. Undeva în faţă l-am zărit pe consăteanul meu, poetul Pavel Boţu. M-am apropiat şi l-am rugat să-mi ia şi haina mea. Alături de el stătea Grigore. Pavel mi-a făcut cunoştinţă cu el. "Unde te duci?", m-a întrebat. "Mă duc la cămin!", i-am răspuns. "Şi noi mergem în direcţia aceea la Restaurantul Moldova." A doua zi, cineva bate la uşă. Deschide şi strigă: "Raisa, la telefon!". Nu pusesem până atunci mâna pe telefonul din cămin. Nu ştiam nici măcar ce număr are. M-am dus... Mă sunase Pavel. Noi suntem rude îndepărta
