În 1989, Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Iaşi. "Vindeam sticle goale să înmulţim banii pentru mâncare, dar şi pentru cheltuieli... neprevăzute, chefuri, dat mare în faţa colegilor, aiureli etc. Aşa că cei trei «R» – recuperare, recondiţionare, refolosire – funcţionau de la sine, de foame, la studenţi. Că nu era de mâncare în 1989 ştie toată lumea, dar pentru cei aflaţi departe de casa părintească, unde se mai încropea un borş sau o tocăniţă, era şi mai greu.
În căminele studenţeşti, foamea era stăpână. Iar banii, fiind foarte puţini, cu greu puteau acoperi lipsurile. Mulţi îşi vindeau cartela şi renunţau să mai mănânce la cantină. Apoi, se orientau. Cei cu bani luau pe sub mână, de la studenţii străini, cartele la cantină, însă aceştia erau destul de puţini. Ceilalţi, cei mulţi, luau de pe la alimentară ce se putea, că de găsit nu găseau mai nimic. Despre restaurant nici nu putea fi vorba, pentru că era scump şi, în plus, orarul aglomerat nu-ţi permitea să aştepţi chelnerul, care era, şi el, foarte aglomerat. În aceste condiţii, îţi rămânea doar să te descurci. Îmi amintesc şi acum cu câtă poftă priveam în vitrina unei alimentare situate în centrul Iaşiului (pentru că doar acolo se găseau, şi nu tot timpul) sarmale la borcan. Un astfel de borcan costa 28 de lei, cam cât şapte pâini, şi conţinea patru sarmale, fiecare cât jumătate de palmă. Erau umplute doar cu orez şi învelite în varză murată. De fapt, prea erau acre şi sărate, dar aduceau cu mâncarea de acasă. Măcar ca idee. Însă erau scumpe, aşa că trebuia să fac rost de bani. Şi, ca oricine student, aveam o singură soluţie la îndemână: să vând sticle şi borcane. Era, cumva, în concordanţă cu politica vremurilor: reciclarea sticlelor şi borcanelor.
După ce le adunam şi le stocam sub pat, într-un lighean, pentru zile
