Eram adolescent când Grigore Vieru a intrat pentru prima oară în casa tatălui meu. Mai întâlnisem personalităţi, oameni plini de har, mari scriitori sau slujitori ai altor arte. Nici unul precum Grigore Vieru...
Ceea ce m-a făcut să trăiesc însă evenimentul acelei întâlniri, adică al sosirii celui mai cunoscut poet român de dincolo de Prut, mai înfiorat decât în alte prilejuri în care se adunau personalităţi, a fost faptul că Grigore Vieru era, pe de o parte, cel mai român dintre noi toţi, dar, pe de altă parte, avea cel mai străin şi mai antiromânesc act de identitate, paşaportul sovietic. Mă simţeam ruşinat, mă simţeam răspunzător şi eu de acest paradox pe care mai mult îl simţeam decât îl înţelegeam, deşi, bineînţeles, nu aveam nici o vină. Tata îl lua în maşină şi îi arăta ţara, din Oltenia până în Ardeal, din Bărăgan până în Bucovina, iar nenea Grigore nu se mai sătura să acumuleze privelişti, strângeri de mână, lecturi în limba română transcrisă cu litere latine şi, poate mai presus de orice, dialoguri oarecare dintre românii aflaţi în propria lor ţară, pe care le considera sacre. Nenea Grigore ne atrăgea atenţia asupra faptului că numai cei care vorbesc româneşte pe ascuns de teama opresiunii străine, de exemplu, basarabenii, ştiu să preţuiască acest drept, acest privilegiu, la meritata sa valoare. Ne spunea că îl înfiora până şi emisiunea «Cotele apelor Dunării», pe care o asculta la Chişinău şi dădea dimensiuni mitologice formulei «Giurgiu - gheaţă la mal...», pentru că nu avea dreptul să îşi vadă ţara, să atingă Dunărea.
VERSURI, CÂNTEC. Ultimele întâlniri cu Grigore Vieru au fost ca o înlănţuire disperată de strigăte către popor, pentru conştientizarea nevoii de unitate, de dragoste, de împăcare, de luciditate. Cinci zile la rând, Grigore Vieru a fost parte din spectacolele Cenaclului Flacăra... Noi, membrii Cenaclului, car
