In Romania, tinerii nu prea mai rad. Cu vreo 10 ani in urma, inca mai auzeai scolari chicotind fara motiv in metrou. Acum, moda emo ne-a facut vecini de calatorie cu adolescenti sumbri, unisexuati, ascunsi dupa jaluzele de par negru, pieptanat in ochi, arborand metodic insemnele deprimarii: haine negre, cu capete de mort, luciri moarte de metal coclit. Daca mai pici si pe stirile cu sinucigasi puberi, dupa o plimbare in parc pe langa cupluri crancene care, daca nu se ratoiesc unul la altul, se tin alaturi cu inversunare rece, te cam apuca spaima.
Jurnalul de camin*, alcatuit de Zoltan Rostas impreuna cu regretatul Sorin Stoica, n-o risipeste, cel mult o explica. Aplica exact remediul "foaie de diagnostic": in fine, stim ce-avem. Nu de alta, dar exista riscul sa credem ca tinerii prozatori si poeti douamiisti ar fi o varietate degenerata, pentru care mizeria, promiscuitatea, alcoolul, drogul si incomunicarea agresiva sunt obsesii personale. E mult mai rau: sunt descarcarile literaturizante ale toxinelor de fiecare zi.
E ca si cum am fi avut de judecat o expozitie cu peisaje de pe Saturn, inainte sa fi vazut planeta, ori am fi primit literatura realitatii inainte sa fi luat act de realitatea literaturii. Cum sa cada bine la stomac carti precum Adrian Schiop, pe bune/pe invers, Ioana Baetica, Fisa de inregistrare, Claudia Golea, Vara in Siam, Ionut Chiva, 69 s.a.? Revizitate azi, nu mai sperie: teribilisme de doi bani, spre deosebire de cartile-portret al traumei, precum Ioana Bradea, Bagau, ori Ioana Nicolaie, O pasare pe sarma. Cu ele suntem mult mai aproape de acest "Decameron al Romaniei contemporane", cum pe drept numeste Doina Jela, pe coperta a patra, lumea caminelor studentesti. Eroii ei nu se vor mai intoarce, probabil, spre sine spre a retrai, ci vor fugi cat ii tin picioarele unde-or vedea cu ochii.
"Boli" obligatorii
Emblema Jurnalul
