Chiar titlurile cărţilor lui Dan Sociu, borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (Ed. Junimea, 2002), fratele păduche (Ed. Vinea, 2004) şi poeme eXcesive (Ed. Cartea Românească, 2007) sugerează un sentiment al precarităţii, al unei marginalităţi trăite cu o intensitate aparte.

Direcţia "mizerabilistă" şi "minimalismul" de marcă actuală despre care s-a vorbit prelungeşte un filon bacovian şi vine mai ales dinspre "crâşma umedă, murdară" şi "cafeneaua goală" a maestrului, în care răsuna ştiutul "cântec barbar". Adică a unei umanităţi pe jumătate boeme, pe jumătate prinse în constrângerile contextuale, conştientă de derizoriul şi promiscuitatea din jur: decor de blocuri cenuşii, "amărâţii de la containăre", haite de câini. Mai nobila "pată de sânge care vorbeşte" a lui Nichita Stănescu va deveni, aşadar, depreciativ, "nu sunt decât un rahat în ploaie care vorbeşte"; altundeva "biologie plus text" sunt asociate nu fără o anumită insatisfacţie, iar dezabuzarea se asociază cu un mic cinism afişat: "bucuros fac cheta la flegmă". Orice gesticulaţie cu pretenţii dispare, "emoţia" e cenzurată (auto)ironic ("curăţatul cartofilor/ o emoţie// mă simt util şi flămând/ într-un mod plăcut"), poezia nu mai e un remediu în faţa agresiunilor biologiei, existenţa e o succesiune de fapte comune ("la doăşcinci/ în viaţa lui au intrat ambulanţele facturile/ fracturile/ şi până acum n-a avut/ nimic important de spus"), iar "supradozele" de viaţă nu pot fi invocate ca atare decât prin antifrază: "Îţi rămân orele şi dozele mici de minute/ dinaintea supradozei cu zile injectate/ toate deodată în venă/ până la implozia creierului". Din asemenea "doze mici" de real brut se compun şi Cântece-le eXcesive. "Tranzitive", mizând pe efectul comunicării directe, nemediate metaforic/ simbolic, ele rezistă totuşi în majoritate prin calitatea de "replici" la frumosul sfidat prin