Multe sînt problemele care dau de furcă, astăzi, învăţămîntului universitar românesc. Corupţia, impostura ştiinţifică şi goana după diplome ne vin, tuturor, primele în minte, iscă focuri de paie în presă, comisii ad-hoc şi pacte naţionale... În van aşteptăm crearea unei mase critice a nemulţumiţilor, pentru că (adesea) aceştia părăsesc terenul (pentru terenuri mai... mulţumitoare); în van sperăm intervenţii legislative, ele nu au fost niciodată după 1989 decît cîrpeli ale unei trebi rău alcătuite. "Situaţiunea" se mai altoieşte cu două elemente noi ale contextului "obiectiv": scăderea demografică şi mutaţia de mentalitate a societăţii noastre, care nu mai crede că, dacă ai carte, ai parte. Dacă ai loc pe sticlă şi în reţelele puterii - da, ai parte. Într-o lume unde informaţia înseamnă putere, cunoştinţele (de specialitate) devin nerelevante. Cunoaşterea? "...O frază de dînşii inventată" - ar zice un scriitor neinteresant azi, pentru că e mort, deci nu poate participa la un talk-show nici măcar pe tema crizei învăţămîntului românesc, care oricum nu face rating...
În fapt, asemenea metehne rezultă din nereuşita urzelii dintîi a sistemului universitar postcomunist. De oricare din fire ai trage, se deşiră. De pildă, învăţămîntul nostru este gratuit prin Constituţie, dar subvenţionarea sa insuficientă şi după criterii discutabile îl aduce în situaţia de a se chinui să găsească fonduri de subzistenţă. Se numesc "resurse extrabugetare". Capacitatea de a le "atrage" este un "criteriu de relevanţă şi de excelenţă"; expresiile frumoase ale noii limbi universitare de bumbac maschează însă, de la "supravieţuire" la "îmbogăţire", cu totul alte raţiuni. Aşa se nasc struţocămile unde învăţămîntul bugetat e paralel celui cu taxă, examenele gratuite - celor plătite, iar studenţii pot fi absolut nefrecventanţi, numai să fie înmatriculaţi, deci - cuantificabili. Atîta vreme
