Sînt unii care nu înţeleg că o casă, mai ales cînd e goală, nu e o simplă combinaţie de cărămizi, de ţevărie, de scări şi de ferestre, ci o lume aparte, aproape o fiinţă umană, o entitate plină de viaţa ei proprie, ca şi cum fiecare cărămidă ar avea în miezul ei un suflet care va rămîne acolo pînă în ziua în care zidurile se vor prăbuşi, dezvăluindu-le tuturora comoara lor ascunsă. Pînă atunci însă, această personalitate are nevoie de protecţie, întocmai după cum oamenii, în oraşe, seara, trag perdelele peste încăperile luminate, ca să ferească de privirea trecătorilor un birou, o sufragerie sau un dormitor. Chiar dacă oamenii au plecat, ei nu erau singurii locuitori: un fir de pai, o frunză de iederă, un nasture uitat, un păianjen chiar au luat în stăpînire casa pustie. Fără să plătească chirie, ei ocupau de mult duşumelele, spaţiul dintre ferestre, pereţii, ducînd acolo o viaţă fără griji. Cînd, în vara anului 1986, am văzut în faţa mea mormanul de dărîmături care fusese casa părinţilor mamei mele, am cules o cărămidă şi am dus-o la mine acasă, unde am învelit-o într-o bucată de brocart vechi ca s-o păstrez într-un sertar.

Despre casa de care va fi vorba azi am mai avut ocazia să scriu. Paznicii în seama cărora a rămas o dezghioacă pe dinăuntru, încercînd să lase faţada în picioare pînă în ultimul moment. Mobila zace fărîmată în camere în molozul tavanelor căzute, sau scoasă grămadă afară. Grinzile au fost scoase din pereţi odată cu planşeele, de se vede în sus cerul prin trei etaje. În spate, scara cea mare a căzut şi ea, copaci tineri cresc acolo unde se făcea muzică şi se dansa, ploaia bate dinăuntru în ferestre şi pe pereţii firidelor, de pe care se coşcoveşte ultimul rest de culoare albastră.

Casa a fost a pictorului G.D. Mirea şi, mai tîrziu, a colonelului Radu Miclescu. Se găseşte la nr. 33 din Şoseaua Kiseleff. Ceea ce a fost o mare grădi