Pe vremea când eram pionier şi un vlăstar de nădejde al patriei, îmi plăceau tare mult macaroanele. Dar nu neapărat să le mănânc. Foarte dure, de altfel, le foloseam ca un înlocuitor al paiului. Deşi le vedeam din când în când în filme sau în reviste, nu ştiu de ce nu aveam şi eu un pai adevărat cu care să beau apa minerală sau oranjada (de fapt, coji de portocale lăsate să plutească într-o carafă de sticlă).
Trecând peste gustul uşor ciudat pe care-l căpăta sucul, macaroana îşi îndeplinea sarcina cu destul de mult succes, spun eu, deşi, oricât de multă grijă aş fi avut, în cele din urmă tot se înmuia. Fără pai, pardon macaroană, nu prea mai aveam chef să beau suc ca în filme. Macaroanele care scăpau "supliciului" erau folosite pentru a prepara, ce altceva, decât macaroane cu brânză? Cu ou, zahăr, lapte şi un rest de brânză, ce se întărise niţel pe unul dintre rafturile frigiderului. Era unul dintre deserturile uşor de preparat şi, în acelaşi timp, foarte gustoase. Cam aşa înţelegeam eu atunci rostul macaroanelor. După Revoluţie, însă, macaroanele au fost eclipsate de spaghete, penne, lasagna… Cuprinse sub denumirea generică de paste, nu toate preparatele care le aveau la bază erau obligatoriu deserturi. Servite la felul doi, aveau diferite sosuri din carne, legume, brânză, suc de roşii. Multă vreme am refuzat să mănânc altceva decât macaroane cu brânză dulce, considerându-le pe noile sortimente sosite în bucătărie ca fiind de-a dreptul de nemâncat. Interdicţia nu a fost însă de lungă durată, în scurt timp îndrăgostindu-mă iremediabil de bucătăria italiană.
În 1989, Italia era una dintre ţările despre care orice pionier sau utecist ar fi putut spune câteva cuvinte: patria strămoşilor noştri, romanii, Columna lui Traian de la Roma, ridicată în cinstea cuceririi Daciei de către Traian, pentru a aminti informaţiile de bază. Preparatele it
