E ultimul februarie comunist. Timpul începea să se grăbească. în curând aveau să rămână în urmă pentru totdeauna anii "marilor cuceriri" ale socialismului.
În curând, pe străzile istoriei ultimelor decenii avea să se aştearnă praful, la început fin, apoi din ce în ce mai dens, al amintirilor. încet, încet, realităţile crude ale ultimului sfârşit de iarnă în comunism aveau să se transforme nu în istorie, ci în poveste. Dar lăsând în urmă oameni mutilaţi pe viaţă, fiinţe care învăţaseră atât de bine lecţia suferinţei, încât le devenise o a doua natură, dar care se deprinseseră la fel de bine să construiască lumi şi să le populeze cu vise. Deşertul din jur năştea idei. Şi ideile se transformau uneori în cărţi, alteori în spectacole şi, probabil, de cele mai multe ori, în ore întregi de discuţii şi de poveşti petrecute între prieteni şi care, din păcate, nu au rămas nicăieri. Cuvinte, gesturi, priviri care au dispărut pentru totdeauna. Căci pe-atunci oamenii ştiau şi să vorbească, şi să asculte. Februarie '89 este pe o altă planetă. A rămas închis ca-ntr-un clopot de sticlă la care ne uităm astăzi senini şi nostalgici. Nostalgia după acel timp în care, pentru că nimic nu era posibil, totul devenea posibil…
Pe-atunci, oamenii învăţaseră de mult frumoasa lecţie a lui Hamlet, cum că fără vise rele se puteau socoti regi ai nemărginirii, şi o trăiau zi de zi. Se scria, se citea, se juca teatru, se mergea la teatru, se trăia, se vorbea, se iubea, totul cu pasiune. Pe-atunci, oamenii încă visau să nu mai citească romane traduse din care ştiau, simţeau sau intuiau că se scoseseră pasaje importante, pentru că veneau în contradicţie cu doctrina de partid, visau să poată scrie orice, oricând, visau să nu mai tremure în sălile de teatru, visau să nu mai fie nevoie să facă din orice act de cultură adevărat unul de disidenţă, să nu se mai ascund
