În buna tradiţie a butadei lui W. Churchill, cel care - inspirat de păpuşa de lemn Matrioşka - spunea că Rusia este o ghicitoare ascunsă într-un mister încastrat într-o enigmă, comportamentul (geo)politic al statului condus de sistemul Putin & Medvedev permite mai multe niveluri de lectură, plecate din acţiuni şi declaraţii aparent disparate.

Dar în politica unei mari puteri (ceea ce Rusia vrea să redevină) nu există multe lucruri disparate. Criza gazului din ianuarie a.c. e doar unul dintre gesturile de forţă pe care Rusia le-a încercat în ultimii ani - vezi revendicarea unui statut de primă putere în Antarctica (şi plantarea unui steag sub gheaţa Polului Nord), creşterea cheltuielilor militare (şi reluarea manevrelor în Marea Caraibilor sau testarea unei noi rachete balistice în 2007), încercarea unui cyber-atac împotriva Estoniei etc. Totodată, această criză a gazului este şi foarte riscantă pentru Moscova. În ultimii ani Rusia nu a excelat deloc în privinţa strategiilor de PR - drept care ea ar putea resimţi pierderi de imagine (şi nu numai) considerabile.

Cum s-a ajuns aici? Orice criză importantă are rădăcini şi mize multiple. O miză este Ucraina; alta este "vecinătatea imediată" a Rusiei; o altă miză este Uniunea Europeană; şi alta este "acasă", în societatea rusă.

Moscova are alergie la oranj

Actualul sistem Putin-Medvedev nu are nici un motiv de simpatie pentru preşedintele Ucrainei. În viziunea Kremlinului, Iuşcenko şi cei care-l sprijină (americanii - a spus-o des în ultimii ani V. Putin) au scos Ucraina de pe orbita sa firească, unde a fost, vreme de secole, parte a Marii Rusii. Una dintre axiomele geopoliticii (vezi cartea lui Z. Brzezinski, Marea tablă de şah) spune că Rusia plus Ucraina este o mare putere, dar că Rusia fără Ucraina este (numai) o putere regională. Lui Vladimir Putin i-a fost dat să "îndure" două revoluţii co