Circurile foamei s-au lansat ca Fabrici de mâncare în 1985. Era vorba despre un capitol din proiectul amplu al sistematizării Bucureştiului. Construirea complexurilor agroalimentare şi a "caselor de sănătate" făceau parte din modernizarea noii societăţi, "ca o dovadă a grijii partidului pentru o alimentaţie sănătoasă, pentru timpul liber al populaţiei, dar şi pentru prevenirea îmbolnăvirii". Să le rămână şi tovarăşelor femei timp pentru copii, familie, instrucţie, o carte, un film.
Aşa au fost gândite la început lucrurile, expuse într-o cuvântare a lui Ceauşescu, lansate dezbaterii publice. Complexele trebuiau să monopolizeze distribuirea hranei bucureştenilor. Aprovizionarea să se facă centralizat, să se termine cu veşnica problemă a cozilor, fiindcă "urla străinătatea". Ceauşescu fusese convins că în România este mâncare destulă. Ideea era susţinută şi statistic de raportările fictive. Potrivit acestora, în ţară se producea suficient, astfel încât România putea să-şi exporte produse alimentare în contul datoriei externe. Şi se exporta. Ce nu, rămânea "la intern". Adică mai nimic. Aşa se născuse şi bancul cu scroafa lui
Gheorghe, care a făcut 11 purcei, Ceauşescu a zis foarte bine, 10 îi daţi la consumul intern, restul la export. Scroafa lui Gheorghe fătase însă un singur purcel. Deci, mâncare era suficientă în ţară, dar era prost distribuită, preferenţial, după interesele comercianţilor. Sau se fura şi se vindea la negru. Se întâmplau amândouă fenomenele. Fabricile de mâncare împreună cu cantinele de întreprindere şi casele de comenzi trebuiau să rezolve definitiv problema aprovizionării Capitalei.
Complexurile agroalimentare erau un fel de hypermarketuri comuniste pentru oamenii muncii. Un fel de cantine uriaşe. Partidul avea grijă de timpul gospodinei. Să nu se mai omoare cu gătitul. Veneai cu sufertaşul, fiindcă
