● Franz Ferdinand, Tonight: Franz Ferdinand, Domino, 2009.

E derutant, dacă nu buimăcitor, să asculţi cum una dintre cele mai reprezentative trupe ale anilor 2000, Franz Ferdinand, începe să resimtă efectele crizei. Mai ales cînd această criză nu este nici economică, nici financiară, nici politică şi nici măcar de inspiraţie. Pînă de curînd lipsită de griji, aflată la adăpostul unei boemii perpetue, protejată de ironie, insolit, dans, antren şi voie bună, Franz Ferdinand cînta într-un fel inatacabil: suficient de curajos pentru a primeni decorul obosit, îndeajuns de retro pentru a nu deranja pe nimeni, binişor de eclectic pentru un festin postmodern pe gustul fiecăruia şi, mai ales desăvîrşit de simplu, direct şi eficace pentru a înlătura orice moft sau proastă dispoziţie. Fără ca vreo pretenţie avangardist-elitistă să se insinueze în portretul lor rebel, Franz Ferdinand au făcut pe doar două albume un lucru aparent imposibil: au transformat bădărănia într-un obiect şic, haios şi aproape inteligent. Refrenele lor, pretexte minunate pentru imnurile unei galerii de fotbal virtuale, s-au topit fără convulsii pe o linie de forţă irezistibil britanică, trecută prin Beatles, Roxy Music, The Clash sau Blur. Procesul a presupus, în principiu, o îmblînzire a punk-ului, de la gravităţile revoltate la dichisul pop, totul în numele unei estetici lejere, şi contondente, şi pline de sex appeal, gata oricînd să coboare pe ringurile de dans. Cu suficient schepsis pentru a scutura inerţiile posace, cu chitare efervescente pe post de vitamine şi cu un vocal, Alex Kapranos, capabil să răstălmăcească într-o clipă distincţia tip Frank Sinatra într-un soi de golănie jovială, Franz Ferdinand au fost primiţi şi omagiaţi drept noua găselniţă indie, sunetul noului mileniu, dovada perfectă că energia rock este departe de a-şi da suflarea. Şi albumul de debut, apărut în 2004, şi cel