Cum în ultima vreme (cam lungă) am tot vorbit aici despre lucruri serioase - fie şi pe ton neserios, cîteodată -, cum vremea şi mai ultimă, vremea climaterică, de astă dată, ne ia, ca de obicei, prin surprindere şi se arată, în plină iarnă, voios primăvăratică şi cum, în fine, recunosc cinstit că nu mai am "subiecte", mi-am zis că n-ar fi rău să mai batem un pic cîmpii. Modelul rămîne, fireşte, acelaşi: Joia dulce a lui John Steinbeck, minunat roman tragic şi comic, crud şi tandru, melancolic şi tonic; acolo (le cer scuze cunoscătorilor că reiau explicaţiile, pentru ceilalţi), între capitolele care duc povestea înainte sînt intercalate, la intervale aleatorii, nişte capitolaşe intitulate chiar aşa, Să batem cîmpii, ceea ce, spune Steinbeck, îi permite autorului să-şi verse ofurile personale, să se amuze fără scop, să divagheze după plac etc., prevenindu-i însă din capul locului pe cititori că pot omite respectivele pasaje fără să piardă nimic din intriga propriu-zisă. (E aproape inutil să adaug că aceste pasaje sînt printre cele mai savuroase din carte.) Nu am aroganţa să mă compar cu Steinbeck, dar, întrucît cred că exemplele bune trebuie urmate (ba chiar şi furate!), opresc şi eu o clipă povestirea despre bunele şi relele scenei naţionale - aşa cum se văd ele dinspre mine, desigur - şi iau drumul cîmp(ur)ilor. Tot pe moşia teatrului, însă.
*
Printre legile, ordonanţele şi cum s-or mai fi numind feluritele dispoziţii (cînd mai legale, cînd mai...) pe care proaspătul, încă, guvern de coaliţie rezultat în urma voinţei noastre, a tuturor, le-a aruncat pe piaţă imediat după instalare, s-a numărat şi una care i-a supărat foarte tare pe oamenii din instituţiile de spectacol. Nu că le-ar fi fost deosebit de dragi celelalte, dar aceasta îi lovea, cum se zice, în pîine. Este vorba despre acea normă interzicînd cumularea pensiei cu salariul (sau invers) în in
