Prin ’91, la Tel Aviv, da, exact,

căutam o masă unde să pot bea o cafea, devorînd Libération şi L’Equipe,

cînd a început să sune sirena pentru a vesti că e Iom ha Zikaron,

"Ziua amintirilor" rămase din toate nenorocirile,

toţi s-au ridicat şi au rămas încremeniţi în faţa meselor cu salate, cataifuri, cartofiori prăjiţi, omlete şi cornuri,

şoferii oprind autobuzele, toţi pasagerii împietrind în picioare,

oraşul întreg rămînînd nemişcat sub vuietul sirenelor, care ţineau morţiş să-l înspăimînte

iar spaima să-l doară.

Încremeniţi, în picioare, aşa cum îi fixase sirena, păreau o creaţie a lui Giacometti, a celui care făcea oameni mici, scheletici, zgrunţuroşi, fragili, cel hotărît ca în incendiul unui muzeu să alerge ca să salveze o pisică. Mintea mea română, mereu ispitită de diavolul frazei şi de mişcările lui impudice, nu s-a ruşinat să ia cuvîntul acela ebraic:

Zikaron şi să-l giugiulească pînă murmură:

"Zi: Caron! şi taci, pînă luntrea trage la mal!"

Cînd vuietul sirenei descrescu, mi-am dat seama că andantele din "do minorul" pentru pian şi orh. al lui Beethoven are linia ariei lui Cherubino către contesă, şi lumea revenindu-şi repede, cu brio, după sirena Holocaustului, am intrat în săliţa unei expoziţii deschise între un magazin de pantofi şi o bijuterie;

erau 20-30 de tablouri nonfigurative din care nu am înţeles mai mult decît că autoarea lor, singură, într-un colţ, citind Libération pe un scaun de rafie, era, într-adevăr, cum scria şi pe afişul vitrinei,

aceea cu care trăisem o noapte la Pelişor, prin ’56, din care nu pricepuserăm amîndoi mai nimic (oricît băusem, oricît cîştigasem la un poker întins după miezul nopţii, ea chibiţîndu-mă şi ţinînd tot timpul piciorul, pe sub, masă, lîngă al meu)

din cauza unui scriitor francez care - exact în camera alăturată de care