Presa centrală titra ieri: „Bazac taie sporurile angajaţilor de la leprozeria Tichileşti". Şi mă întreb... leproşi sunt ei, cei de la Tichileşti, sau cei care populează scaune udate de frica lipsei de bani?

Bun, criza ne paşte pe toţi. Este o realitate. Şi, din câte se pare, urgia nu ne-a lovit încă. Va fi din ce în ce mai rău. Toată lumea ia măsuri anti-criză. Măsuri motivate, aşteptate şi înţelese. Angajatorii îşi fac griji pentru afacerile lor, salariaţii se tem pentru locurile de muncă, mii de oameni sunt concediaţi. Însă... dragii mei, sănătatea nu este un loc de muncă. Oamenii din sănătate nu ar trebui să fie trataţi ca nişte leproşi, nu ar trebui să fie consideraţi roboţi capabili să facă suturi şi să dea tratamentul vindecător. Mai presus de orice, medicii sunt oameni. Am blamat de prea multe ori sistemul sanitar românesc pentru a mă da vreo fană de-a lui acum. Am hulit, în nenumărate rânduri, întâmplările macabre petrecute în sănătate, am înjurat în gând şi am urlat înlăuntru-mi. Dar am realizat că nimic nu poate fi schimbat. Însă, un fapt mi-a deschis ochii, mintea şi sufletul. Imaginaţi-vă o sâmbătă seară de mijloc de februarie... frigul încă ne mai sperie. Spitalul este sumbru. Urgenţa copii supraaglomerată, iar pe secţie, medicul de gardă abia mai face faţă. „Crede-mă că nu mai suport, spune femeia în halat alb, cu stetoscopul atârnând la gât. Şi parcă firavul obiect îi împovărează mersul. „Mă doare capul, mi-e rău, sunt singură pe gardă şi am un copil internat în stare foarte gravă, cu care ar trebui să stau mereu. Am încă vreo patru cazuri grave. Cum pot eu să am grijă de toţi?", răsuflă greu şi continuă: „Ştiţi că, acum câteva luni, s-a pensionat un coleg? A făcut comoţie la o săptămână după ce s-a lăsat de muncă. Altă colegă a făcut infarct în ultima zi de gardă, înainte de a se pensiona. Suntem doar câţiva care facem de gardă şi nu mai r