Alexandru DOBRESCU Experienta m-a invatat sa am indoieli fata de lucrarile ce afiseaza o eruditie in exces, de tip Hasdeu sau Iorga. Nu ca n-ar mai exista in zilele noastre persoane in stare sa acumuleze baragane de cunostinte intr-un domeniu sau intr-altul.
Dar, pe masura departarii de pozitivismul veacului al XIX-lea, savantii veritabili au prins a-si selecta cu o tot mai mare grija trimiterile, multumindu-se cu acelea absolut trebuitoare. Asa ca, atunci cand se intampla sa deschid vreun op contemporan, unde subsolurile intrec in dimensiuni textele de deasupra lor, ajungand sa documenteze nu doar afirmatii ce se cer neaparat sprijinite cu referinte, pentru ca ies din obisnuit, insa si banalitati strigatoare la cer, simt cum se trezeste in mine demonul circumspectiei si-mi da ghes sa caut pricinile nemarturisite ale coplesitoarei eruditii. Care sunt, de obicei, doua.
Una ar fi inaptitudinea de a formula pe cont propriu macar o propozitie simpla. Ca urmare, eruditul in chestie isi compune discursul alaturand propozitiile altora: una dintr-un francez trecut demult in nemurire, urmatoarea dintr-un englez aflat la o varsta respectabila, a treia dintr-un american de ultima generatie. Se intelege ca nici francezul, nici englezul, nici chiar americanul nu sunt fietecine, ci personaje cat de cat notorii, cu urme mai mult ori mai putin adanci in istoria respectivei discipline. Obligandu-i sa stea unul langa celalalt, eruditul nostru are impresia ca a comis o sinteza a domeniului, nebagand de seama ca afirmatiile trecute in seama lor - simple truisme - departe de a-i onora, le pun la serioasa indoiala insasi bruma de originalitate care-i facuse celebri. Caci, uitam sa adaug, distinsului erudit ii mai lipseste si puterea de a deosebi esentialul de umplutura, deficit compensat prin exactitatea fara abateri a notelor de subsol.
Cealalta cauza est
