Cititorii din ultimele promoţii au în legătură cu proza lui Fănuş Neagu o imagine pe care scriitorul însuşi a dorit s-o impună.

Bine cunoscut, azi, pentru scrisul său metaforizant şi poematic, exotic în conţinut şi înflorind la nivelul expresiei, cu o popularitate sporită şi de intrarea în arena gazetăriei sportive, prozatorul „şaizecist” şi-a creat un stil in con fundabil - căruia numeroase cărţi, articole şi interviuri îi poartă amprenta. Un stil ce a ajuns să-şi subordoneze, într-o măsură semnificativă, limbajul personajelor şi faptele lor, tematica şi chiar structura bucăţii de proză, devenind o entitate de sine stătătoare şi făcând legea pe întinderea paginii.

Cum observa criticul Eugen Negrici, frazele lui Fănuş Neagu sunt „de o uluitoare concreteţe, comparabilă poate doar cu aceea din proza lui Arghezi”, şi ele „conţin, şi atunci când sunt foarte scurte, mari aglomerări de obiecte şi fiinţe înecate într-o pletoră de însuşiri potenţate metaforic”.

Fie că reprezintă o contrapondere la proza realist-socialistă, cu schematismul ei ideologic, fie că se subsumează unei anumite con cepţii a autorului, care ridică barierele şi şterge graniţele dintre proză şi poezie, cert este că formula lui Fănuş Neagu a devenit, în timp, susceptibilă de manierism. Abia în „Amantul Marii Doamne Dracula”, roman apărut în 2001 şi având ca protagonişti un cuplu de tristă memorie (Nicolae şi Elena Ceauşescu), scriitorul şi-a mai diluat metaforismul şi a reintrat în logica specifică genului epic: o anumită obiectivitate a reprezentării, personaje mai consistente, conflict mai bine structurat.

El tinde astfel să facă joncţiunea cu proza sa de tinereţe, care l-a impus, în anii ’60, în rândul celor mai importanţi scriitori români postbelici. Volumele lui de început, „Ningea în Bărăgan”, „Somnul de la amiază”, „Dincolo de nisipuri”, creează o