Zăpadă artificială, lasere, fum, împuşcături, moving heads, spoturi de urmărire, stroboscoape, proiecţii video, platforme mobile, panou electronic, o motocicletă, un cap de urs împăiat, manechine de vitrină, butaforie, măşti, actori care spun replici, cîntă – de la sonorităţi de operă la ritmuri latino – şi dansează, pe orizontala şi pe verticala unui spaţiu generos, al Sălii de Sport nr. 2 din Timişoara, concesionată Teatrului Naţional din Timişoara, aşa arată, concentrat, cele două ore şi un pic de Povestea de iarnă a lui Alexander Hausvater. De fapt, a lui William Shakespeare, înscenată de Alexander Hausvater. Regizorul a dorit o variantă „cum n-a mai fost alta“, ca să glăsuim în limbaj de poveste, aşa încît a decis să dea la o parte clasicul „a fost odată“ şi să impună formula „aşa este acum“. A luat Povestea de iarnă (la articularea din titlu realizatorii ţin foarte mult, deşi nu e crucială!), a tăiat semnificativ din text, iar ce a rămas în urma abrevierii voite i-a încredinţat, spre tălmăcire, lui Peca Ştefan. Tînăr de talent şi de succes, ataşat noilor teme şi modalităţi dramaturgice, Peca s-a aflat, îmi închipui, în faţa unei provocări. Stilistici şi lumi foarte diferite s-au confruntat în demersul său. S-a vrut, după o practică frecventă a prezentului, o variantă potrivită cu spiritul secolului XXI, fără a trăda, conform canonului, opera de pornire. Mai ales că nu-i chiar orice operă! Numai că rezultatul e un produs căruia i se potriveşte mai bine termenul de „adaptare“, iar înscrierea precizării pe afiş, ori măcar a particulei „după...“, l-ar fi scutit pe traducător de reproşurile cărora acum trebuie să le facă faţă. Din buna intenţie de a-l transfera pe Shakespeare în actualitate, piesa e comprimată (ştiu, nu mai avem timp şi răbdare pentru tirade) la suita de întîmplări din Boemia şi Sicilia lui Leontes, respectiv Polixenes. Respectînd „comanda“