Una peste alta, Uniunea Europeană îi dă bani României pentru încetinirea regresului în care ne aflăm. Chiar dacă politica de coeziune economică şi socială – cea mai importantă politică a Uniunii – este creionată în sintagme de genul „reducerea decalajelor“, „micşorarea inegalităţilor economice şi sociale, etc.“, adevăratul motiv pentru care României i s-au alocat cei mai mulţi bani, după Polonia, din bugetul pe şapte ani (2007-2013) destinat fondurilor stucturale a fost tocmai scoaterea ţării din acestă stare – asemănătoare premodernităţii – în care se complace. În termeni absoluţi, României i s-au alocat pentru şapte ani peste 17 miliarde de euro, ceea ce pînă acum se dovedeşte mai mult decît poate duce. Tot ce i s-a cerut în schimb României a fost să se pună la punct cu procedurile birocratice europene, proceduri menite să asigure mai degrabă echitate şi integritate decît eficienţă în cheltuirea purcoiului de bani. Tot ce trebuia să facă Guvernul Năstase, dar mai ales acela al lui Tăriceanu, era să pregătească temeinic funcţionarii de la toate nivelurile statului să se descurce bine cu hîrtiile şi cu procedurile, să informeze şi să formeze populaţia cu privire la ceea ce este de făcut pentru a primi banii. În principiu, nu este foarte complicat, dar nu s-a întîmplat. Avem dovada că în alte ţări s-au înregistrat mici miracole cu banii europeni, ceea ce înseamnă că, deşi procedurile sunt birocratice, sistemul totuşi funcţionează. Reţeaua uluitoare de autostrăzi din jurul Madridului s-a făcut cu bani şi prin proceduri europene. Irlanda a rupt gura tîrgului în numai cîţiva ani datorită unui guvern care a popularizat pe toate căile modalităţile de accesare a fondurilor structurale şi a reuşit să administreze şi să utilizeze la maximum aceste fonduri. Pînă şi Portugalia şi Grecia (oaia neagră e Europei pînă la momentul extinderii din 2004) au investit cu cap şi se