Zilele trecute mi-au căzut ochii pe articolul „Plăcerea privitorului“ scris de Adriana Oprea în Time Out, din 10 decembrie 2008, despre expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească, deschisă la sfîrşitul anului trecut la Galeria Veroniki Art, articol, de altfel, favorabil. Dar sentimentul pe care mi l-a lăsat lectura lui mă face să scriu acum aceste rînduri, mai ales pentru că nu este un caz izolat, ci expresia unei atitudini des întîlnite în rîndul generaţiilor tinere. M-am interesat cine este autoarea şi am aflat că este masterandă la Istoria şi Teoria Artei şi lucrează la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, secţia Documentare. Aceasta ar putea explica stîngăciile de redactare, repetiţiile şi vocabularul destul de restrîns, toate inerente începutului de drum. Nu despre aceste lucruri doresc să vorbesc, ci despre tonalitatea în care este scris articolul. Expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească punea în valoare creaţia unora dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani din generaţiile vîrsnice, mulţi dintre ei activi şi astăzi, iar opera lor face parte, fie că vrem sau nu, din patrimoniul cultural al ultimilor 50 de ani. Chiar la începutul articolului sînt amintiţi o parte dintre expozanţi: Sultana Maitec, Ion Sălişteanu, Mihai Horea, Ion Nicodim, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş, Ion Bitzan, Florin Niculiu, în expoziţie fiind expuse lucrările a 26 dintre cei mai importanţi artişti ai generaţiei despre care vorbim. „Există oameni cărora aceste nume nu le spun nimic, dincolo de trezirea unor vagi noţiuni de istoria artei româneşti petrecute înainte de ’89…“ Judecînd la rece, autoarea declară că se numără printre ei, dar că „există oameni pentru care acestea nu sînt doar nume, configuraţii vizuale, ci sînt adevărate personaje în carne şi oase, care au trăit şi au făcut artă la un moment dat, acoperind o secvenţă, discutabilă şi alunecoasă, dar cît se p