În desenele lui Ilfoveanu, Femeia este subiectul grafic atins de imponderabil. Ea pare-că-apare dintr-o legănare-pregătitoare, prin aer, a mîinii destinse peste pupitrul de desen. Femeia desenului tinde mereu să se prelungească dincolo de limitele poveştii, prin fuioarele corpului ei. Apar grafiate rîuri de lapte ori rîuri de plete. Somnolentă sau lubrică, prezenţa femeii nu declanşează senzualităţi baroce ale desenului. Dimpotrivă, siluetările feminine sînt jertfelnice. Economia stilizării pîntecului sau platoşa cu dublul val a sînilor sînt rememorate din şabloanele romanice cu martiri. Scenele încremenite în păcat devin frîngeri anatomice. Ierodule, bacante, libertine, agopiene, femeile erotizate au economia de planuri rabătute din stampa japoneză. Cu o linie incisiv groasă, cîte un ţap sau un bărbos cu craniu de vulpe traversează, în transparenţă, plexul femeii. Mîinile ei sînt prizoniere, fie legate printr-o trăsătură scurtă de pensulă deasupra capului, fie încrucişate în conturul pieptului, fie ascunse sub veşmîntul răsturnat peste cap. Femeia lui Ilfoveanu nu are podoabe. E somnambulă. Conturul ei dublu marchează stările intermediare de conştiinţă. Doamnele abia dacă-şi ridică vreodată ovalul pleoapelor. În leşinul lor amoros, locul ochilor e picurat de cîte o cruciuliţă. Muierea agopiană adoarme chiar într-o pată de cerneală. În somn, femeii îi scapă pe gură sau din capul pieptului pasărea-suflet, o pasăre de ogor, pestriţă ca o prepeliţă. Pasărea ţopăie ca într-un cuib, intră, iese ori se odihneşte pe corpul femeii. N-o părăseşte nici în încleştările cuplului. Pasărea are însă un ghemuit concurent în pisică. Insinuată corpului, ascuţita felină se coace a mîţă, complice a intimităţii. Devine însăşi intimitatea atunci cînd apare, la sunet de zurlă, din coşul de cobră al sexului femeii. Închid volumul Desene, gros cît o cărămidă, cu aceste impresii de „le