Atelierul micuţ pare mai degrabă un loc de joacă, plin de imaginaţie, decât un spaţiu didactic în care sunetele sunt stăpâne peste băncuţe şi scaune, peste literele colorate şi anotimpurile agăţate în pereţi. „Aici ai nevoie de materiale, nu glumă, dar şi mai mult de creativitate!“, spune profesoara Mirela Şerbu, specialistă în terapia tulburărilor de limbaj (TTL).
„Uită-te la mine, Ana! Ce este? Spune bine. Mai bine. Pune la locul ei! Bine. Acum, să vedem, ce este? Bravo, Ana! Ai spus foarte bine. Poftim“, rosteşte tare, clar, răspicat, la început ca un ordin, apoi pe ton de laudă, specialistul aplecat peste copilul şaten din faţa oglinzii. Îi întinde un jeton. „Sunt copii cărora dacă nu le dai ceva de mâncat nu-i scoţi din lumea lor. Nu şi ea“. În încăpere nu mai e nimeni. Cu toate acestea, după câteva repetări, exerciţiul încetează. „Ăsta e timpul ei de lucru. Trebuie să facem pauză, altfel nu mai răspunde. Şi apoi trecem la altceva. Aici ai nevoie de materiale, nu glumă! Instituţia are câteva şi restul... improvizăm, creăm sau cumpărăm noi“, explică profesorul de TTL de la Şcoala „Sf. Mina“ din Craiova. „Arată nasul! Ana? Arată nasul! Bravo! E foarte bine“. Fetiţa îngână un cântec cu versuri indescifrabile, care par venite dintr-o limbă străină. „Nasul l-a recunoscut singură. În limbajul spontan, a învăţat puţine cuvinte. Pe celelalte le-a deprins cu ajutorul muzicii, prin comportament imitativ. De fapt, primul element de prevorbire a fost suflatul în fluier. Apoi a învăţat să sufle nasul, să sufle cu gura. Mai face aşa când vrea să te pupe, pentru că nu poate altfel“.
Prea puţin pentru a face bine
Specialistul în TTL explică apoi cum poate învăţa un copil autist, cu ajutorul unui pai, sărutul pe obraz. Pare anevoios şi greu de urmărit, cu atât mai greu de repetat, mai ales pentru cineva deprins cu gestul din copilărie. „Noi sunt
