Despre Cartea tuturor intenţiilor a poetului Marin Mălaicu-Hondrari, apărută în 2006, la Vinea, şi reeditată recent la Cartea Românească, Mircea Cărtărescu susţine, într-un text vibrant de coperta a patra, că ar avea „şansa să devină o carte-cult, definitorie pentru o generaţie, asemenea Lupului de stepă al lui Hesse sau faimosului Pe drum de Kerouac“. Acum cîţiva ani, Florin Iaru scria şi el, într-o prefaţă fulminantă, că Realk-ul lui Dragoş Bucurenci are toate datele unei viitoare cărţi-cult… Nu-i vorbă, dincolo de diferenţele de atitudine, sensibilitate, concepţie şi scriitură, tinerele opuri amintite au ceva în comun: formula (amestec de roman-poem-eseu) şi problematica existenţială limită (efectele psihice ale drogurilor la Bucurenci, obsesia sinuciderii scriitoriceşti la Mălaicu-Hondrari). Elogiile maximale devin însă riscante în asemenea cazuri. O carte-cult – cum ar fi, să zicem, Craii de Curtea-Veche, Zacharias Lichter, Jurnalul de la Păltiniş, Siddartha, The Catcher in the Rye sau Generation X – se instituie ca atare numai dacă are charismă şi reuşeşte să ofere un model paradigmatic de existenţă literară. Sau, ca în cazul strămoşului Werther, un model exemplar de sinucidere…
Marin MĂLAICU-HONDRARI, Cartea tuturor intenţiilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 120 p.
Dar cele două noi candidate autohtone nu impun o lume, un stil de viaţă sau nişte personaje, ci emulează, debil, două atitudini-model pentru artişti transgresivi. Cu finaluri mai degrabă optimiste, ambele sînt „benigne“, lectura lor putînd fi recomandată ca antidot împotriva consumului de droguri sau, după caz, a sinuciderii literare. Dacă însă Realk, cu junkie-dandismul său pueril, poate aspira cel mult la statutul de carte cool, Cartea tuturor intenţiilor vădeşte o cu totul altă stofă prin elevaţia neostentativă şi prin autenticitatea implicării. @N_P