Nijinski se declara „clovn al lui Dumnezeu“… Dansatorul, ca un clovn al lui Dumnezeu, este acea fiinţă atinsă de „boala“ minunată şi grea a zborului. Această idee a fost cît se poate de vizibilă în cea de-a treia Gală organizată de Răzvan Mazilu în beneficiul învăţămîntului coregrafic preuniversitar din România, pe 10 februarie, la Opera Naţională din Bucureşti (producător – Fundaţia perfoRM, principali beneficiari – elevii Liceului de Artă „Octav Băncilă“ din Iaşi, secţia de coregrafie). Proiecţiile cu Marcel Iureş citind din Jurnalul lui Vaslav Nijinski au constituit elementul care a asigurat osmoza între momentele artistice ale Galei. Şi ce am văzut? Cum sînt împinse limitele corpului pînă la cea mai fragilă graniţă a credibilului (Marius Urzică şi Romanian Golden Team); cum un dansator poate asuma, în aceeaşi seară, aşa cum ne-a obişnuit de multă vreme, identităţi malefice ca Richard III (fragment din one-man show-ul Jocul de-a Shakespeare, coregrafia Ion Tugearu), personajul androgin din Umbre de lumină (coregrafia Philippe Trehet) sau cel poetic din Simfonia fantastică (coregrafia Gigi Căciuleanu), sau cum poate să întrupeze acordurile muzicii lui Louis Armstrong (mă refer, desigur, la Răzvan Mazilu). Am văzut, din nou, cum între talent şi frumuseţe nu există hotar, graţie prezenţei Monicăi Petrică în rolul Iubitei din Simfonia fantastică. Monique Schnyder (Elveţia) ne-a prilejuit, prin solo-ul Pagliccia (coregrafia Christian Mattis), întîlnirea cu un personaj situat aproape de ceea ce Nijinski numea „clovn al lui Dumnezeu“: esenţă de rîs şi lacrimă, corp care îşi generează propria lume, care creează un univers, tragic în esenţă, prin abordarea realităţii ca joc. Am mai văzut cum vioara lui Alexander Bălănescu creează mediul în care se pot mişca liber copiii de la liceul de coregrafie, îndrumaţi de Mihai Mihalcea. Gigi Căciuleanu a sfidat, ca de obice