Pe 20 februarie 1856, romii își obțineau libertatea în spațiul românesc. La 153 de ani de la momentul care a marcat definitiv procesul dezrobirii etnicilor romi, integrarea lor socială și anularea stigmatului de „cetățeni de mâna a doua” rămân încă problemele nerezolvate ale statului român. Sursa: Mediafax
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, romii din Principatele române au avut soarta tuturor etnicilor europeni clasificați ca „sub-cetățeni”. Țiganii erau, printr-o formula specifică timpului, „bunuri însuflețite”. Puteau fi vânduți, cumpărați sau lăsați moștenire, fără ca aceste lucruri să fie reglementate în vreun fel.
Într-un proces invizibil și fundamental pentru evoluția spațiilor politice ale Bătrânului Continent, lucrurile au început să se modifice la începutul veacului „naționalităților” și al revoluțiilor pașoptiste. Un cuvânt a intrat, pe filieră iluministă, în vocabularul cancelariilor europene: cetățenia. Oamenii, indiferent de etnie, aveau pentru prima oară șansa de a sta ca egali în fața statului.
Modernitatea a „virusat” rapid și o elită românească care își propusese la sfârșitul „secolului fanariot” să reinventeze națiunea și să-i ofere o organizare politică. Principatele române nu-și mai puteau asuma statutul de proprietari de sclavi într-o lume în care Revoluția franceza și sloganurile sale de un optimism universal schimbaseră profund perspectivele.
Generația lui Kogălniceanu este prima care deschide Cutia Pandorei, aducând sub reflectoare problema socială a romilor și necesitatea rezolvării ei. Așa au devenit „drepturile și libertățile” monedă curentă pentru un proces care avea să sfârșească prin apariția României pe harta Europei.
ISTORII MARGINALE
De la traficanții de romi la Ion Câmpineanu
Romii se aflau aici de mult. O speculație istorică: ei ar fi venit p
